O amintire din vacanţă

O amintire din vacanţă

Vacanţa şi amintirile ei de neuitat…Ce copil oare nu iubeşte vacanţa şi nu-şi retrăieşte vacanţele prin amintiri? Vă spun eu, nici măcar unul, căci orice vacanţă este o oază de amintiri ce-i aduce aminte omului  că este viu şi liber  să fie fericit. Există în memoria mea amintiri de neuitat dintr-o vacanţă parcă fermecată şi, drept să vă spun, am impresia că am trăit această vacantă în special în interiorul fiinţei mele, nu în exteriorul ei. Ei bine, aşa îmi începusem eu eseul ,, O amintire din vacanţa,, pe care, trebuia să-l trimit organizatorilor de la Bookland pentru a-l analiza şi a-l considera câştigător sau nu. Totuşi, cu mult efort şi ajutor din partea doamnei diriginte, Vaida Ancuţa, căreia doresc să-i mulţumesc din suflet, am fost numit ca fiind unul dintre câştigătorii concursului organizat de Bookland şi astfel, după mii de ani, care de fapt au fost secunde, iată-mă în judeţul Vâlcea la pensiunea Valahia de pe Vatra Lotrului; iniţial ar fi trebuit să merg în munţii Apuseni, însă din cauza unor încurcături, iată-mă la poarta pensiunii Valahia cu o valiză după mine şi cu multe gânduri în ceea ce priveşte această vacanţă.

Păşind atent pe cărarea tumultoasă ce ducea spre intrarea în clădire, iată că sunt întrebat de un domn înalt şi zâmbitor:

        - Tu eşti acela ?! întrebă el mirat.

        -Probabil, dar la ce vă referiţi ?! întreb eu mai mirat şi zâmbitor, căci nu aveam habar ce dorea de la mine.

        - Păi copilul care trebuia să se ducă în Apuseni, dar a fost ,,relocat,, în  această tabără.

         - A.....da, eu sunt acela şi mă bucur să vă cunosc şi mai ales c-am fost ,, relocat,,. răspunsesem eu, parcă uşurat.

 Ei, şi-naintând şi înaintând, iată că zăresc o doamnă în vârstă şi foarte zâmbitoare ce îmi adresează o prea dulce întrebare : 

       - Cum te numeşti, copile ? întrebă dumneaei cu un zâmbet mămos...parcă prea mămos.

       - Cine, eu ?

       - Da, da, sigur că tu...dar cine crezi ?!

       - Eu mă numesc Zancu Nicolae şi vin de la Braşov.

       - Nu, nu ...... vezi tu, aici greşeşti, tu nu te numeşti Zancu Nicolae, ci te numeşti Zancu Fernando, că aşa îmi eşti trecut pe listă şi dacă aşa îmi eşti trecut înseamnă că aşa trebuie să te numeşti sau greşesc ?! spuse doamna retoric.

       - Aha , daţi-mi vie să rectific, numele meu este Zancu Nicolae Fernando şi nu greşiţi . spusesem eu cu fală.

       -Ei da, aşa mai vii de-acasă, dar prin ce zonă din Braşov locuieşti ?

       -Ei bine, locuiesc de fapt în localitatea Dumbrăviţa.  

Şi acum să vedeţi, la auzirea acestui nume de comună, ce-i drept frumoasă, se auzi o voce groasă şi vibrantă care mă întrebă :

       - Auzi, Niki, acolo în Dumbrăviţa nu se găseşte cumva un lac imens ?  tăcusem pentru moment, dând astfel senzaţia că nu-mi place să mi se spună Niki ...i-auzi, de la Nicolae decăzusem la Niki, ce suferinţă !

Totuşi, după ce-am realizat că gândisem asta numai câteva secunde, m-am întors sfâşietor spre acel domn, simpatic ce-i drept şi i-am răspuns cu un glas de copil plângăcios :  

        - Întradevăr, în Dumbrăviţa se află un lac imens şi foarte frumos ...a....şi nu mă  numesc Niki !

        .- Dar acolo se poate pescui, nu-i aşa, măi Niki ? nu ştiam ce să-i mai răspund, ori să nu-mi mai spună Niki ori că se poate pescui, dar i-am răspuns afirmativ şi m-am dus în camera mea pentru a despacheta, căci peste scurt timp aveam să fac cunoştinţă cu toţi ceilalţi membrii ai taberei.  

Şi-acum să vă ţineţi bine inimile în piept, căci precum spunea Creangă, povestea noastră înainte mult mai este. Şi iată că ne-am prezentat fiecare, totuşi, am uitat să vă prezint un amănunt foarte important în ceea ce-i priveşte pe ceilalţi copii din tabără, în afară de vreo doi, toţi ceilalţi nu erau mai mari de cinsprezece ani, unii erau sub unsprezece, însă, deşi era o diferenţă destul de mare de vârstă, aceşti copii au fost cu mult mai maturi decât mine şi vă pot spune c-am învăţat foarte multe de la ei, cum ar fi: am învăţat cum să fiu eu însumi.

Deci, profesoara sau supraveghetoarea noastră se numea Mimi sau doamna Mimi, iar soţul dumneaei, cel ce-mi spusese la început Niki, se numea şi încă se mai numeşte domnul Iosif. Aceşti doi oameni sunt unii extraordinari, mie, personal, mi-au fost ca nişte bunici, căci erau în vârstă, dar n-o arătau, ţinând mereu pasul cu noi şi învăţându-ne să ne bucurăm unul de altul în fiecare clipă. Astfel, în prima zi, duminică, ne-am prezentat şi am trecut la somn pentru că desfăşurarea activităţilor avea să înceapă de mâine şi noi trebuie să fim odihniţi pentru a putea fi în stare să luăm parte la activităţile taberei cu mintea odihnită şi receptivă la distracţiile şi bucuriile emanate de sufletele tinere ale copiilor.

Iată-ne, deci în cea de-a doua zi, adică luni, la înviorare cu domnul Iosif, iar apoi la masă. După masă am fost anunţaţi că ne vom da pe trioliană din vârful unui deal care, din punctul meu de vedere, parcă nu se mai termina, probabil şi frica de-a mă lansa de la o asemenea înălţime mă făcea să-l privesc dintr-o perspectivă atât de înaltă şi înfricoşătoare, căci la început îl urcasem într-un minut, ciudat lucru, dar complet adevărat !

Totuşi, peisajul era superb, iar cerul lumina printre nenumăraţii pomi verzi, înverzindu-i şi luminându-i şi mai mult. Soarele se întrepătrundea cu cerul, iar frumuseţea din acel moment nu putea fi descrisă decât printr-o  odă în glasurile păsărelelor, al vuietului din văzduh, al vântului şi-al........copiiilor ce se zbenguiau pe trioliană, adus bunului şi marelui şi minunatului nostru Dumnezeu, care ne-a dăruit o asemenea planetă îmbelşugată şi minunată. Însă eu am rămas ultimul ,, pretendent,, la trioliană, aşteptându-i pe copii şi-apoi m-am ,,zbenguit,, şi eu. Astfel, când mi-au pus hamul de susţinere pe corp şi m-au împins spre vale, am simţit cum îmi fuge pământul de sub picioare, bineînţeles, acum dacă tot stau să mă gândesc, chiar îmi fugea pământul de sub picioare sau picioarele mele fugeau deasupra pământului, în fine.  Experienţa a fost una uimitoare şi relaxantă, totuşi, m-am simţit ,, în văzduh,, şi la propriu şi la figurat, Slavă Domnului, căci mi-era frică să nu mă simt şi la pământ...

De asemenea, după această experienţă, zic eu extraordinară, urma să facem echitaţie, adică să călărim. Din nou am rămas ultimul, dar m-am bucurat nespus văzându-i pe copii cum se bucură urcând pe cal şi ridicând mâinile în sus spre a se arăta cuceritori ai lumii. Este un miracol să priveşti cum se bucură un copil pentru orice lucru mărunt şi chiar nesemnificativ, iar adulţii nu mai reuşesc să se bucure nici măcar  de familia lor. Ei, iată tragedia omenirii sau poate chiar prostia ei, căci, fiind mereu preocupată să-şi câştige existenţa sau ,, pâinea cea de toate zilele,, a uitat că de fapt pâinea cea de toate zilele reprezintă dragostea şi iubirea, ci nu lucrurile materiale.

Dar în fine, să revenim la ,,oile noastre,, după multă aşteptare şi anii lumină de visuri lungi şi-anevoioase, cu zâmbetul pe buze, iată c-am încălecat şi eu şi nu pe-o şa, ci pe un armăsar pe nume Maricică care, spre surprinderea mea, era mai leneş decât un melc. Slavă Domnului, căci era pentru prima oară când călăream şi probabil, dacă aş fi dat de-un cal mai nărăvaş aş fi îngheţat de frică, dar n-a fost aşa. Iar pe cal mă simţeam magnific, ca-ntr-un film texan, dar nu m-a ţinut mult, că m-am plictisit destul de repede, probabil mai repede decât copiii şi Marinică a simţit asta, motiv pentru care s-a oprit cu mine în spate în miljocul drumului, probabil pentru a mă pedepsi pentru c-am îndroznit să-l jignesc...of...multă inteligenţă mai au şi animalele astea, remarcă pentru cei ce spun că omul este un animal raţional. Am tremurat puţin, căci încerca să se întoarcă din drum, dar domnul Grasu, căci aşa era poreclit argatul taberei, ce-i drept nici slab nu era prea slab, a strigat :

     - Hei, Marinică, unde fugi cu băiatul acela, vino înapoi ?!  şi astfel s-a întors Marinică în galop şi într-un final am ajuns şi eu înapoi la porţile taberei, oftând şi  luându-mi rămas bin de la prietenul meu, Marinică.

Apoi urma o altă activitate, anume înot. Trebuie însă să vă precizez că apa fusese cam rece, cam prea rece, iar eu, ca un copil sensibil şi plângăcios, am renunţat la înot şi-am plecat în cameră pentru a mă odihni puţin, căci obosisem ,precum a obosit Marinică cu mine în spate, suportându-mă. Apropo, am avut şi-un concurs ce se numea ,, Cea mai frumoasă fotografie, pe care, din păcate, n-am reuşit să-l câştig deoarece modificările pe care le făcusem pe telefon n-au prea fost pe placul domnului Iosif, care era şi profesor de arte plastice.

De altfel, prin Valea Lotrului am văzut şi-o statuie din lemn ce avea nişte dimensiuni impresionante, care reprezenta muncitorul român ţinând în mână un topor, această statuie fiind realizată de domnul Iosif, care, pe lângă faptul că era foarte simpatic, era şi foarte talentat, acest lucru l-am observat şi după ce i-am văzut tablourile din incinta taberei.

A treia zi, adică Marţi, am mers în expediţie la Cascada Lotrişor, apoi la Mănăstirea Cozia şi Parcul Naţional Cozia. Deci, mai întâi am vizitat Mănăstirea Cozia care a fost ctitoria lui Mircea cel bătrân, fiind zidită în anul 1386, şi purtând hramul Sfintei Treimi. Ce pot să destăinui din această experienţă ?! păşind în Mănăstire am simţit o atmosferă divină, liniştitoare şi armonioasă. Aceste simţiri le poate avea fiecare în parte, depinde însă şi de gradul de credinţă cu care priveşti Biserica sau Mănăstirea şi de respectul spiritual manifestat în interiorl acesteia, căci pe Dumnezeu Îl iubim din tot sufletul, cugetul şi inima noastră, dar ne închinăm Lui, deci este Tatăl nostru Cel din Ceruri, precum şi Stăpânul nostru Atotpreaputernic şi Bun.

Totuşi, din cauza faptului că dragii noştri copii doreau să viziteze cât mai repede Parcul Naţional Cozia, am fost nevoiţi să părăsim mănăstirea, mutându-ne atenţia spre Parcul Naţional Cozia, unde domnul Mircea, fotograful şi însoţitorul nostru, ne-a făcut nenumărate fotografii.

Ei şi iată-ne ajunşi în faţa unei păduri imense, într-o armonie edenică, unde ne-a întâmpinat un pădurar ce ne-a provocat o imensă enigmă; deci, pădurarul a fost întrebat de domnul Mircea :

       - Nu vă supăraţi, dar ce cost percepeţi pentru a putea parcurge împreună cu aceşti copii traseul care duce spre cascada Lotrişor.

       - Păi, drept să  vă spun, dragă domnule, vă costă 500 !

       - Cum, 500 ?! răspunse domnul Mircea, nemaiştiind cum să reacţioneze. Cu adevărat, toţi am fost consternaţi când am auzit ce sumă percepe, totuşi, nu după mult timp, pădurarul se uită morţiş la noi, scanându-ne de jos până sus şi spunându-ne nedumerit :

       - Nu reuşesc să-mi dau seama ce nu înţelegeţi, dragii mei, vorbesc  chineză sau ce.... am spus clar că vă costă 500 de mii de lei ?!

       - Cum 500 de mii, doriţi probabil să spuneţi 50 de lei?! întrebă Mircea, zâmbind

       - Da măi, asta spun de ceva timp, 500.............a......pardon, în bani vechi !

Şi uite aşa ne-am venit cu toţii în fire şi-am urcat spre cascada Lotrişor la mare înălţime, parcurgând un drum de doi kilometri, dar trebuie să ţinem cont că a fost de urcat spre cascadă, aşa că acei doi kilometri se pot considera ei înşişi patri kilometri. Mergând, mergând şi înaintând, iată-ne pe toţi în faţa magnificei cascade Lotrişor. Peisajulera şi probabil că mai este, de basm, pietrele străpungeau apa, soarele se înfăţişa ca un cerc de foc ce lumina în apă, iar copiii nu-şi mai conteneau vuietele de fericire pentru că ajunsesem în sfârşit şi.... eu, uşurat şi zâmbitor că reuşisem să ajung şi până aici şi astfel, voi putea înainta mai departe din toate punctele de vedere...

Dar n-a ţinut mult această aventură plină de copilării şi copii, căci trebuia să ne întoarcem acasă, căci aşa-i spuneam noi pensiunii, ce-i drept devenisem o familie atât de mare şi de frumoasă, că mi se rupsese inima în ultima zi de tabără când a trebuit să mă despart de copii. Şi iată-ne în tabără alături de Alina Diţă, care a susţinut o convorbire cu noi pe tema ,, Pune-ţi visul la încercare,,. Ei bine, această doamnă ne.-a vorbit despre cum putem să ne punem realizăm visurile noastre de copii, căi, spunea dumneai ,, Toţi oamenii au visuri, însă puţini sunt aceia care le împlinesc pentru că, pentru a le împlini e nevoie de dedicaţie, perseverenţă şi credinţă,,. Şi-am discutat foarte mult cu dumneaei despre cum ne putem împlini visurile ş.a.m.d. Spre seară am avut de vizionat un film şi apoi la culcare, bineînţeles, căci povestea continuă şi va continua mereu.

Iată-ne în cea de-a patra zi, Miercuri, urmând programul obişnuit, adică înviorarea clasică şi masa, apoi am avut un ,,Concurs de dezbatere,, pe anumite teme împreună cu Argentina Finisan. Desigur că, doamna Finisan, fiind o figură remarcabilă, dezbaterile au fost foarte captivante şi formatoare. De exemplu, ne-a propus să ne punem întrebări unul-altuia şi să răspundem tot cu întrebări; a fost o experienţă ciudată, căci nu mai întâlnisem atâţia copii la un loc şi mai ales, atât de mult entuziasm într-o singură încăpere, deci încăperea era plină de viaţă şi de bucurie.

După această activitate, zic eu distractivă, iată-ne la film, unde credeţi ?......în sala de film, desigur. Şi uitându-ne la film mult şi bine, unii copii adormiseră, alţii râdeau de mama focului, numai personalităţi magnificeşi veşnice , dar la somn, căci mâine este o altă zi interesantă şi plină de peripeţii de tot felul.

 Ziua cinci, adică Joi, se deschide cu o drumeţie spre Hidrocentrala Cinget din Vâlcea, a doua din România după Porţile de Fier. Şi Iată-ne acolo împreună cu însoţitorii noştri, gata să aflăm alte lucruri interesante şi, de ce nu, să ne amuzăm pe seama lor.........pe seama lucrurilor desigur, ci nu a supraveghetorilor. Deci, intrând în tunelul ce ducea în hidrocentrală, dintr-o dată se aude un glas întrerupt şi tremurat, ce spunea următoarele : - Vă aflaţi...100...metri sub...pământ...; nu reuşeam să înţeleg nimic deoarece, odată ce-am intrat în hidrocentrală, zgomotul era destul de puternic, iar percepţia noastră audutivă devenise asemănătoare unui bătrânel ce nu aude.

Totuşi, ghidul nostru ne-a condus într-o cameră izolată fonic şi a început să ne povestească diferite ,,poveşti,, cu teme educative :

       - ,,Dragi copii, vă aflaţi la 100 de metri sub pământ în impresionanta Hidrocentrală Giunget din judeţul Vâlcea...ţin să vă aduc la cunoştinţă faptul  că Hidrocentrala Giunget este a doua ca mărime după hidrocentrala Porţile de Fier.,, ; apoi ne-a pus un film la Tv, prin care am vizionat cum funcţionează o hidrocentrală şi mai ales, cât este de complexă. După toate acestea, stimabilul ghid ne pofteşte afară, zâmbindu-ne şi spunându-ne că vom traversa tunelul pe jos; bineînţeles că mi-a părut bine, căci mişcarea este foarte sănătoasăşi relaxantă . Şi iată-ne într-un tunel înfrigurat şi odată ce-am ajuns în afara, am constatat că temperatura de afară era extrem de ridicată, astfel că, m-am simţit oarecum ciudat, ca-ntr-un film în care, prinşi într-un tunel întunecat, căutăm lumina şi o găsim.

Spre seară, după cină şi alte discuţii cu dragii noştri supraveghetori şi cu alţi vizitatori, suntem chemaţi de-o o domnişoară, cred, căci era destul de tânără, în sala de şedinţe pentru a ne explica cum trebuie să acţionăm în afaceri, făcându-ne un plan de idei şi astfel, dezvoltându-ne aptitudinile manageriale. Deci, am jucat şi câteva jocuri foarte interesante, după care a avut loc o licitaţie destul de puternică şi ,,controversată,, totuşi, foarte important era faptul că banii puşi în licitaţie erau fictivi, altfel copii îşi băgau părinţii în faliment. Şi după toată această ,, şaradă economică,, suntem trimişi la somn pentru ca mâine să avem minte limpede şi proaspătă, pentru a ne putea bucura de celălalte activităţi educative şi pline de ghiduşii.

Ziua şase, Vineri, avem de efectuat nişte schimburi de păreri cu doamna Olimpia Doru pe tema ,, Dezvoltă liderul din tine,,. Discuţiile au fost foarte interesante şi pe limba tuturor, astfel că, nu după mult timp, copiii începuseră să fie atât de entuziasmaţi, încât spuneau nişte lucruri care, pe mine personal, m-au frapat. Chiar şi doamna Olimpia Doru a fost impresionată, totuşi, dacă ar trebui să-mi dau cu părerea despre  discuţiile cu Olimpia Doru, pot spune că au foarte puternice pe plan spiritual şi foarte formatoare, dar şi distractive şi recreatoare.

După aceea am avut o vânătoare de comori şi s-au organizat echipe, de fapt, eram cinci echipe dornice de câştig. Astfel, domna Mirela Petrovan, organizatoarea taberei, ne dăduse nişte ghicitori pe care, noi, trebuia să le dezlegăm şi dezlegându-le, aflam unde trebuia să găsim oul de plastic în care se regăseau diferite întrebări : 

Ghicitoarea mea suna cam aşa : ,,  La poartă verde se trage,,. Cum adică ?

Poartă de fotbal şi teren verde cu iarbă, bingo ! şi iată-ne c-am ieşit pe locul doi, totuşi, câştigurile au fost asemenătoare, dulciuri, stilouri etc.

În ziua de sâmbătă, ziua 7, am avut o activitate foarte interesantă împreună cu domnul Iosif şi doamna Mimi, prin care trebuia să adunăm cât mai mulţi bani, pentru a câştiga un concurs. Bineînţeles că banii erau fictivi, însă fiecare copil dispunea de un card de credit ce conţinea o anumit sună pe care putea s-o cheltuiască, totuşi, numat pe ce confecţionam noi.

Ei bine, doamna Mimi şi echipa dumneaei au personificat baloane, desenându-le ochi, nas şi gură, însă echipa domnului Iosif, din care făceam şi eu parte, a impresionat, căci domnul Iosif, fiind profesor de arte plastice, ne-a învăţat să confecţionăm origami ce erau de toată frumuseţea şi, deşi n-am avut un câştigător, echipa domnului Iosif a rămas fără origami în câteva minute. Ce pot să spun, a fost foarte distractiv, dar pe mine m-au impresionat în special copiii, frumoşi şi cu o personalitate de fier, bineînţeles c-au fost şi câţiva adolescenţi, dar majoritatea au fost copii şi asta mi-a plăcut cel mai mult.

Apoi am avut o altă întâlnire educativă cu doamna Olimpia Doru tot pe tema ,, Dezvoltăţi liderul din tine,, unde ne-a vorbit despre importanţa credinţei, căci toţi oamenii realizaţi au avut credinţă în Dumnezeu, să nu credem noi că ajungem sus fără Dumnezez şi cine crede asta, cu adevărat, n-a ajuns nicăieri şi nici nu va ajunge. Bineînţeles că, deşi ziua era splendidă şi era păcat să stăm înăuntru, totuşi, am rămas alături de doamna Olimpia şi-am continuat discuţiile, pe care, dacă stau să vi le povestesc, probabul c-aş mai scrie vreo ,,două, trei pagini, dar n-o s-o fac, ci vă las pe voi să intuiţi.

După toate acestea, am pescuit alături de domnul Iosif, Adrian Popovici, pe care nu l-am prea pomenit, căci are şi el de făcut un eseu şi nu vreau să-i distrug această plăcere literară şi un puşti foarte haios pe numele lui, Alex.

Eu n-a reuşit să prind nici măcar un peşte, dezamăgitor, totuşi, Alex prinsese vreo zece, iar Adi vreo şapte şi astfel s-a încheiat ultima noastră activitate în aer liber din tabăra Bookland.    

Spre seară, după mesele prestabilite, am vizionat un film foarte interesant şi comic, ,, Poliţist la mall, sau cam aşa ceva şi-apoi la somn, căci, din păcate, mâine avea să fie ultima zi în care aveam să mai fim împreună.

Duminică, ziua 8, este ziua în care trebuia să mă despart de copii, asta m-a durut cel mai mult, dar şi de doamna Mimi, domnul Iosif sau de doamna Argentina Finisan sau Mirela Petrovan, totuşi, am încercat să nu mă întristez, căci ziua de Duminică este zi de sărbătoare, căci Mântuitorul nostru Iisus Hristos a Înviat Duminica, iar această zi este şi de odihnă.

Deci, luându-mi rămas bun de la dragii mei copii şi de la supraveghetori, trag cu ochiul pe programul Bookland, în care scria retoric :

,, Ne revedem anul viitor,,.  

În definitiv, ţin să-i mulţumesc doamnei diriginte pentru că m-a ajutat să câştig o astfel de tabără, dar mai ales, ţin să-i mulţumesc bunului Dumnezeu, căci El m-a trimis aici pentru a da piept cu o nouă experienţă de viaţă. În final, o să să-l citez pe Părintele Arsenie Boca, care spune următoarele cuvinte, cu privire la propovăduirea Lui Dumnezeu pe pământ : ,, Deci, dacă vreţi să-L propovăduiţi pe Dumnezeu şi să dovediţi lumii că El există, atunci faceţi-o prin fapte, ci nu prin vorbe, căci prin propriul vostru exemplu de viaţă, creştină şi demnă, veţi dovedi lumii că Dumnezeu întradevăr există şi-L veţi propovădui în acelaşi timp,,.