Sosiri, plecări, așteptări, fugi, reîntoarceri, deziluzii sau împliniri. Singura constantă? Schimbarea! A zâmbetelor în grimase, a îmbrățișărilor în despărțiri, a lui „a fi” în „a nu fi”. Haos îmbrățișat, despărțit timid de paralelismul sisific al liniilor de tren, mereu aproape una de cealaltă, dar niciodată întâlnindu-se, a trenurilor salutându-se din mers, însă fiecare cu o altă destinație – sau a oamenilor lovindu-se unul de celălalt, fiecare cu propria menire dar şi a scuzele aferente pentru neîndeplinire. Gara de Nord, un loc al antagonismelor unite în diversitate, îmi era acum nu escală, ca celorlalți, ca și mie în trecut, ci destinație în sine, refugiu în fața alegerilor tot mai greșite. Refugiu în sevraje disperate și momente de panică induse de pierderea oricărei urme de apartenență la undeva, ceva, cineva… la mine însumi. (…)
Demult, atunci când aveam vise și ambiții, când aveam busola ce mă călăuzea către noi țărmuri de acostat, elev la Liceul Militar de Marină, tranzitam aproape lunar Gara de Nord în drumurile mele către casă, dinspre ceea ce voiam să devin către ceea ce eram. Și ori de câte ori alergam de la un tren la altul, oamenii, călătorii de care mă feream sau pe care uneori ii loveam, rămâneau simple frânturi de clipe în cursul existenței mele bine conturate și determinate, pixeli de imagini nedefinite. Însă, în trenul în care săream gâfâind, pe lângă adrenalina și bucuria de a reveni acasă, exista mereu o umbră de frustrare, o ușoară anxietate, teamă chiar. Și îmi știrbea împlinirea îmbrățișării mamei, a iubitei, a liniștii casei. (…) Persistând in inconștiența iluzorie a dependenței mele de alcool, de benzodiazepine, era inevitabil și perfect previzibil să ajung cândva la destinație – în GARA DE NORD! O simțeam fără să o știu. Îmi era frică de capătul ăsta de linie, însă nu făceam nimic pentru a trage semnalul de alarmă și a opri trenul decăderii mele umane, nu. Reușeam să îl încetinesc, uneori, pentru a-l accelera alteori. Îmi înecam fricile, insatisfacțiile, dezamăgirea în căzi de alcool din care mă smulgeam tot mai greu și tot mai murdar. Venise și momentul conștientizării, momentul trăirii coșmarului în crunta sa împlinire, aveam să îmi petrec prima noapte în sudorile Gării de Nord.
După o agonie de câteva luni, terminasem ultimii bani, trântisem ușa grea a dependenței peste ultimele mâini întinse, ascultasem ultimele tonuri de ocupat ale ultimelor numere din agenda tot mai muribundă cu cunoscuți. Nu prieteni, aceștia fiind îndepărtați demult de aburii alcoolului, tovarășul meu preferat de rătăcire. Venise și seara ultimei zile a efemerei mele senzații de acasă, dată de singuratica garsonieră închiriată. Plecasem fără bagaje, speriat, confuz, dornic doar de un pic de răgaz în mulțime, o mică amânare a finalului, un trist respiro pentru a-mi căuta curajul de a mai aștepta un mâine. (…) Poate cândva voi fi suficient de puternic și de stabil emoțional încât să îmi amintesc fără teama unei căderi de cele două nopți petrecute în sala de așteptare, în mirosul perfid și prefăcut al celor ce își căutau viața printre liniile altor drumuri, de peroanele reci și ude, în tovărășia ploii, a unei beri răsuflate și a gândurilor demoralizant de apăsătoare pe pieptul abia respirând al dorinței mele de viață.
Acum însă nu vreau sa îmi înăbuș bruma de optimism pe care o am de puțin timp. Nu vreau sa îmi sperii fragila liniște ce îmi adoarme nesomnul nopților. Nu îndrăznesc să privesc înapoi către trecut. Vreau să merg înainte chiar și purtând ochelari de cal. Sigur, cândva voi medita la aceste zile petrecute îprintre călători ce se căutau și poate și descopereau, singuri în mulțimea semenilor, cu întrebări și certitudini. Îmi voi saluta, sper, decizia de a mă ridica din nou de pe peronul rece și de a merge mai departe. La Brașov, apoi în Germania, în încercarea de a îmi oferi și un mâine, nu doar un azi. Acum însă, mă concentrez pe azi, diseară și mâine dimineață, visând uneori și la poimâine. Încă pot spune că sunt. Și că GARA DE NORD a fost o stație, nu o destinație și așa sper să rămână, cu ajutorul Lui și cu alegerile mele viitoare.
𝐒𝐮𝐧𝐭 𝐂𝐨𝐬𝐦𝐢𝐧, 𝐚𝐥𝐜𝐨𝐨𝐥𝐢𝐜, 𝐬̦𝐢 𝐞𝐮 𝐢̂𝐧𝐜𝐚 𝐭𝐫𝐚𝐢𝐞𝐬𝐜 𝐜𝐞𝐞𝐚 𝐜𝐞 𝐢̂𝐭̦𝐢 𝐝𝐨𝐫𝐞𝐬𝐜 𝐭̦𝐢𝐞 𝐬𝐚 𝐧𝐮 𝐭𝐫𝐚𝐢𝐞𝐬̦𝐭𝐢.
Voice-over: Gabriel Costin
Text: Cosmin M.C.
Art Director: Adrian Baldovin
Comments
Loading…