Cu ocazia zilei de 1 Decembrie, aniversarea romanilor de pretutindeni, as dori sa va impartasesc ideile si convingerile mele cand vine vorba despre neamul romanesc. Incep prin a mentiona placuta experienta avuta, din nou, urmarind parada de 1 Decembrie, defilarea soldatilor nostri, un eveniment care te umple de mandrie si iti satisface cu siguranta cateva curiozitati pe care le-ai putea avea despre armata. Insa nu, nu despre armata voi discuta astazi, ci despre caracterul acestei tari din propria mea perspectiva, despre micile trasaturi de care nu ma pot desprinde cand imi zboara gandul spre „sufletul” Romaniei.
Ce popor al contrastelor, cu o mandrie adesea cotropita de „modestia” rusinii avuta fata de nereusitele sale! Pentru a fi roman parca e nevoie de un suflet care a resimtit dificultatile vietii, un suflet afectat tocmai datorita caracterului sau idealist. Parca ne supara teribil faptul ca fiecare vis nu poate deveni realitate si ne intemnitam in convingerea ca exista un raspuns unic, clar, care le poate rezolva pe toate. Pentru mine, a fi roman implica o fascinatie cu fiinta lui Dumnezeu, dar si fata de nenorocirea venita din faptul ca nici dracul nu-l poate vedea. E un exercitiu de echilibristica: o liniste asurzitoare in anumite momente de calm prin haosul nechibzuit al mintii noastre. Si de cum rasare soarele se iveste o alta situatie in care iti vine, neinspirat, sa dai vina pe altu’.
Cumva, inteleg, dar in acelasi timp nu pot sa cuprind tot ce se afla in trairea acestui neam. Printr-o ordine de idei absurda pare ca ne este mereu mai usor sa „ne luam la cutite”, sa-l acuzam pe celalalt de o ignoranta intentionata, care saboteaza fragilitatea eului. Dar rareori trecem la aceste fapte, desi avem impresia ca celalalt face pe prostul… Tocmai pentru ca, roman fiind, ni se pare absurd ca celalalt sa nu cuprinda suferinta pe care o expunem, de parca am avea aceeasi mama, de parca am fi acelasi om. Astfel nu-mi dau seama daca prin a-i zice celuilalt, pur si simplu, pe fata: „esti un prost!” nu ne dezvaluim de fapt cea mai ascunsa aroganta sau melancolie. Iar in momentul cand suntem intelesi? Simtim ca avem alaturi un altul prins in aceeasi plasa ca noi, un altul care se holbeaza la cerul noptii si nu intelege cum se face ca ii e de neinteles cerul de-a-ntregul.
In concluzie, vedeti, frati si surori, cum, despre propriul neam, pot scrie totul, dar nimic? Si acesta este motivul pentru care-l iubesc.
Comments
Loading…