Mai demult as fi spus ca viata e un balon cu aer cald, iar oamenii sunt fiinte de curent. Ca fiecare sac de nisip e o lacrima neprelinsa, care ne-ar inalta in lipsa de gravitatie a sentimentelor nevindecate.
Ca uitarea e o nimic a toata si se deprinde usor, ca o rugaciune catre nimeni.
Poate putem imbarca aripile ponosite ale bucuriei chiar si cu aerul rece pironit in plamani. Imi pare acest timp neoprit un balon scapat de pe buze, pe care il strig cu vorbele rasturnate pe pamant.
Iar apoi ma intreb. Oare in palmele cui sunt franghiile ce ne ghideaza cerul?
Comments
Loading…