O buna parte din perioada adolescentei am trait cu rusinea de a fi „cea care isi aminteste” . Valorificam fiecare moment care imi trezea si cea mai nesemnificativa farama de zambet si ma intorceam la el de zeci si zeci de ori. In acelasi timp, oamenii din jurul meu pareau sa dea uitarii rapid evenimentele in aparenta banale, insa care aveau puterea de a imi schimba traiectoria vietii.
Ma simteam captiva intr-un moment static si aveam impresia ca nu am cum sa tin pasul cu cei de langa mine, pentru ca ei treceau ca pestele in apa si eu stateam si inspectam fiecare pietricica din rau.
Am invatat ulterior ca, prin meticulozitatea cu care revizitam si analizam fiecare clipa a vietii mele, ofeream un nou sens propriei existente. Am incetat sa ma mai simt rusinata, ci imi purtam nostalgia ca o insigna de merit in piept. Am inteles ca nu bateam pasul pe loc, ci decojeam fiecare sens ce putea fi deprins din fructul vietii.
Comments
Loading…