Nu sunt eu foarte batrana, ba chiar abia acum imi incep cu adevarat viata. Totusi, ma uit in urma si surad cand imi aduc aminte ca in copilarie imi doream atat de mult sa „cresc mare”. Imi doream cu toata fiinta mea sa ajung profesoara, doctorita sau chiar scriitoare. Acum, cand lumea ma intreaba ce meserie voi urma ma pierd si parca mi se pune un nod in gat. Caci parca nu ma pot decide, iar singurul lucru pe care mi-l doresc este sa am macar inca putin timp in plus. Acum, cand ma gandesc la acadelele ce aveau fructe in mijloc si la nisipul ce imi intra in adidasi cand eram in parc, incep sa inteleg unde e timpul meu in plus. L-am irosit dorindu-mi sa cresc. Timpul meu a zburat in timp ce eu ii furam tocurile, margelele si rujurile mamei. A trecut pe nesimtite cat incercam sa par mai mare. Iar acum ca sunt „mai mare” pierd timpul incercand sa ma mai agat putin de copilarie. Poate, cand voi fi „mai mare” voi intelege cum sta treaba cu timpul asta fugar.
Copilarie dusa de vant, sau paradoxul vietii

Comments
Loading…