Cum sa depui efort… spre a nu mai muri incontinuu in lipsa de principii?

Qu’est-ce qu’il se passe? Nu cunosc. Cu voi deodata, dragi cititori, ma intreb acelasi lucru. Vedeti voi, aceasta este intrebarea eseului de astazi, cum sa depui efort cand propriul efort ti-e-n detrimentul tau.

Este o cautare paradoxala, recunosc, insa de multe ori nu-mi mai pot conteni propria frustrare si ma intreb: “Ce ne face ipocriti?”. De ce oare prin propriul nostru caracter ne limitam a ne cunoaste propriul caracter si cum se face ca-n lumea mare rareori ne constientizam unul pe celalalt? Mai apoi tindem spre a cauta simplitatea lucrurilor, spre a fi clari si concisi, sau spre a ne balbai clar si concis fara scop. Depinde in ce birou cauti.

Cercetam aceasta simplitate cu o lipsa de simplitate atroce, iar simplitatea o cautam ca proiectie a ce nu putem fi si refuzam sa fim de-a dreptul simpli! “Libertatea este x, y si z, domne, mai taca-ti fleanca!”; “Bunul simt este acesta si aia-s niste impielitati, corect?”; “Firu’ florii rosu vreau sa fie prin a fi verde-n dos! Caci nu mai e nimic frumos pe lumea asta, nimic frumos!”.

Vedeti, uneori imi amintesc cum in numeroasele certuri si neintelegeri din copilarie ma ”azvarleam” spre cei ce-mi produceau neplacere. Dar ce importanta ar fi putut sa aiba aceia ce-ti doresc incontinuu nedreptate in raport cu fascinatia fata de propria-ti nedreptate in sine? Niciuna! Ne azvarlim ca niste copii intemnitati in lipsa de ideal si bunatate in bratele celui pe care nu-l intelegem, in bratele a ceva ce nu cuprindem! Croindu-ne drum prin viata cu salturi sinucigase spre necunoscut, familiarizandu-ne cu netrebnicia cea mai curata, faurindu-ne recompense compromise de stupidul inexistentei lor, cu ce ne-am obisnuit? Cu cine ne-am obisnuit sa traim in propriul nostru trup?

Oare Romania Mare o mai intelege careva? Si vaccinul fatada pentru ce teribilism o mai fi in sufletul vostru? Iar ‘cei mandri romani care ne mangaie apetisant sufletul, ei ce strigoi or mai fi? Nu va puneti vreodata asemenea intrebari? Dragostea mea de cand n-a mai dansat in ploaie? De cand n-am mai injurat din fericire? De ce nu mancam petale de trandafiri ca sa scuipam apa de mare, sarata doar in urma de gust? De ce nu ne urcam si noi pe panza de paianjen? De ce n-avem rabdare sa mergem ca melcu’ si nici vointa sa alergam precum o caprioara?

Cat timp o sa mai treaca, tot cutreiera al meu gand, pana o sa inceapa si adultii sa planga ca s-au lovit la degetul mic de la picior? Ar fi bine oare, pentru a ne recunoaste ca rasa umana esecul, sa schimbam rolurile? Sa nastem copii pentru a fi adulti, si mai tarziu copii, si adultii sa se ingrijeasca cu cate o frumusete de plus, multi dolari monopoly, cate o casa frumoasa de papusi si o grozavie de frunze de stejar. Sa nu mai fim niciunu’ copii? Au mai spus-o nihilisti, sa nu mai facem copii ca-i lumea jalnica in neimportanta si esecul sau. Va intreb pe voi, oameni care nu ma ascultati niciunu’, ce vreti, majoritatea dintre voi, ce vreti? Si de ce vreti tot, nevrand nimic? Mai are sens sa intreb repezit ast’ lucru?

Cum sa depui efort spre a nu mai muri incontinuu in lipsa de principii? Nu mai stiu, scumpi cititori. Voi, de cat timp nu mai stiti?