Cuprind in fiinta mea un amalgam de temeri, insa cred ca cea mai acuta dintre ele se concentreaza asupra conceptului frumusetii.
Privim cerul intunecat, intr-o seara cu luna plina si ne gandim ca nimic nu este mai frumos decat satelitul stralucitor al planetei. Observata de aproape, insa, luna se poate rezuma doar la o piatra gri si anosta, cu sute de adancituri imperfecte pe suprafata. Oare acesta este motivul pentru care iubim luna? Pentru ca este deosebit de departe si, de pe pamant, ne putem inchipui ca este unicul bec functional din lumea noastra fantastic de intunecata?
Am aceasta frica acuta ca distanta ne altereaza perceptia si ca, privit de aproape, totul este imperfect. Cat de precisa este frumusetea unui lucru pe care il putem observa doar de la distanta?
Comments
Loading…