Indicii

Nu mi-a ajuns sa gasesc intr-o cutie veche si prafuita povestile scrise cu litere strambe si ciudate, la scurt timp dupa ce am invatat sa tin creionul in mana. Scriam atunci despre Zana Maseluta si despre viata copacilor, despre copilul sarman care si-a gasit prieteni si o familie, despre zilele de la gradinita si despre cum zambea mama in timp ce spala vasele. Nu mi-a ajuns sa inteleg ceea ce trebuia. Dar tot aveam sa inteleg… ceva mai tarziu.

Am crezut ca imi place sa scriu compuneri doar de dragul doamnei profesoare de romana din generala. Am trecut si peste asta si am urmat alt drum, plin de economie si de cifre aici si acolo, de ajuns cat sa imi faca mintea sa se umfle ca un balon. Fireste, aveam de inteles un lucru – asa ca usile tot in sensul acesta s-au deschis. Am inceput sa scriu. Mai mult. Si mi s-a spus ca asta-i locul meu, ca imi sta bine la cafea cu literele si cerneala albastra. Oricat n-am vrut sa cred si am ocolit, mi-am gasit binele si placerea in ce n-am vrut sa caut niciodata – si totusi am facut-o si o fac.

Ce vreau sa spun? Eu nu m-am vazut niciodata scriind pentru altii. Daca scriam, o faceam pentru mine – si acum… tot pentru mine scriu. Mi-a luat totusi cam mult sa imi dau seama ca nu degeaba am primit indicii in sensul asta… toata viata. Poate nici tu nu te vezi gatind, pictand… sau construind case. Dar hai sa mergem pe drumul care ni se deruleaza sub picioare si sa nu inchidem usile deschise – chiar daca nu ni se par cele mai potrivite. Nu stii niciodata ce surprize iti rezerva viata J