Mi-a placut mereu sa privesc norii. De pe geam, din fata blocului, stand in picioare sau intinsa pe spate in mijlocul livezii, de dedesubt – din tren sau.. de deasupra – din avion. Cand eram mica, priveam cerul si cautam norii care aveau forme ca si cele pe care le foloseam cand ma jucam in nisip. Acum… privesc cerul si caut idei noi, sa prind din zbor vreo frantura de inspiratie sau sa capat vreo revelatie. Asa s-a intamplat si la ultimul drum pe care l-am facut cu trenul. Insa.. de data asta, n-am stat sa caut prea mult. Uitasem ce frumos se vad ei, norii. Cautam in plan terestru un loc destul de bun unde sa-mi parasesc grijile marunte. Inainte sa imi dau seama… le-am lasat unde am apucat, pierdute printre tufe, in timp ce ochii mi-au alunecat in sus, la norii patrunsi de soare. Erau raze.
Un simplu gand mi-a trecut prin minte, ca lumina care sageta albeata opaca a norilor: lumina poate strapunge intunericul. Dar intunericul… n-a avut niciodata raze ca sa poata strapunge lumina.
Comments
Loading…