De cativa ani am inceput sa dezvolt o pasiune simpatica in legatura cu peisajele ce surprind lacuri, ori corpuri de apa, in general – pe timpul iernii. Mi se pare fascinant sa privesc cum apa continua sa se zbuciume si sub greutatea stratului de gheata format si, in acelasi timp, mi se pare o metafora deosebita pentru ratiunea umana.
De multe ori m-am regasit foarte revoltata de nedreptatea frecvent intalnita in viata cotidiana, insa rareori mi-am permis sa imi sparg invelisul de gheata si sa actionez in astfel de privinte. Gheata se sparge, odata si odata, intrucat vuietul apelor poate deveni mult prea puternic. Asemenea lacurilor cand sezonul se schimba, asemenea inghetului ce este imediat urmat de un dezghet lent si tacticos suntem si noi, indraznesc sa afirm. Cuprindem o agitatie inlauntrica ce se revarsa prin fiecare por doar pentru a ne inchide, ulterior, in carapacea ratiunii din care vom lupta, o viata intreaga, sa scapam.
Comments
Loading…