Nicoleta Nuca: Despre depresie & ADHD. Fara rusine.
„Sunt Nicoleta Nuca si am acceptat sa fac parte din proiectul Punct. Si de la Capat pentru ca depresia exista si este cat se poate de reala! Si nu este o rusine sa te confrunti cu depresia sau sa vorbesti despre asta. Nu am vorbit foarte mult despre acest subiect, pentru ca am avut mereu impresia ca nu toata lumea ma intelege sau, cel putin, oamenii cu care vorbeam despre depresia mea si despre ceea ce simt, si cu ce ma confrunt, pentru ca nu treceau prin aceleasi lucruri sau nu le-au trait vreodata, nu intelegeau. Respectiv, ma loveam de pareri de genul: „Hai, ma’, glumesti?!”, „Hai, ma’, ce are? Schimba-ti mindset-ul sau nu te mai gandi la chestia asta!”, „Depresia este o constructie sociala si nu exista…” Sau: „Hai, ma’, ce te tot plangi atata! Uite ce viata ai si nu ai motive sa te plangi!”
Dar, uite ca depresia nu alege pe cine sa „loveasca”. Depresia nu tine cont de statutul social, de cariera pe care o ai, de viata personala pe care o ai, de multe lucruri pe care oamenii le considera importante si relevante in a nu avea depresie. Adica, ideea generala in societate este ca au depresie oamenii care chiar au probleme reale, nu faptul ca nu esti multumit de ceva din viata ta sau faptul ca poate vii cu un bagaj emotional din copilarie, pe care nu ai stiut sa il gestionezi potrivit, pentru ca nici parintii tai nu au stiut sa faca asta. Nu! Trebuie sa ai probleme reale, trebuie sa ai probleme de sanatate, trebuie sa fii pe patul de moarte… Trebuie sa nu ai o mana, un picior sau ceva in genul asta, oricum, intr-o extrema, ca sa ai motive sa fii in depresie… Nefericirea si nemultumirea nu sunt suficient de relevante pentru mare parte din oameni. Asa ca, astazi si acum, voi incerca sa spun povestea mea despre cum am descoperit ca am depresie, despre cum m-am luptat cu aceasta si despre punctul in care am ajuns in momentul de fata.
Desi, in aparenta am de toate, am o viata indestulata, am o cariera, am o viata personala frumoasa, am prieteni, sunt sanatoasa, nu-mi lipseste niciun membru, am corpul 100% intreg si asa mai departe, totusi uite ca depresia nu m-a ocolit. Chiar deloc, as spune! Din cauza bagajului emotional pe care mi-l port de 30 de ani in spate si anume copilaria, familia (care a fost una abuziva, din fericire nu atat fizic, cat verbal). Dar, totusi, abuzul este abuz, oricum ai da. Respectiv, nu am stiut la momentul potrivit sa gestionez acest bagaj si asta ma face un om, in esenta, pesimist si cumva mereu nemultumit de ceea ce are, de ceea ce poate, de ceea ce a obtinut si de ceea ce face.
Povestea a inceput cu 6-7 ani in urma, poate chiar mai mult, cand nu mai simteam bucurie din mai nimic. Simteam ca nimic din ceea ce fac nu merita entuziasmul meu, fericirea mea. Nu simteam multumire, recunostinta fata de ceea ce mi se intampla. Asa ca asta a inceput sa fie un semnal de alarma pentru mine. Nu mai doream sa ies din casa, nu mai doream sa socializez absolut deloc, ma istovea si simplul fapt ca trebuie sa ma trezesc dimineata, ca trebuie sa fac lucruri elementare, ca trebuie sa merg la studio, ca trebuie sa merg la un eveniment, sa comunic cu oamenii, ca trebuie sa merg la concerte, toate lucrurile astea ma oboseau, doar gandindu-ma la ele, deja, ma simteam obosita. Si, cum am spus, asta a inceput sa fie un semnal real de alarma pentru mine, asa ca am inceput sa merg la terapie. Bineinteles, psihologul de la vremea respectiva mi-a spus ca este clar vorba de depresie. Am incercat sa fac terapie pana intr-un punct in care am simtit ca m-am blocat, ca nu avansam in niciun fel mai mult Ca paranteza, mereu m-a pasionat foarte mult psihologia, respectiv, am citit de-a lungul anilor foarte multe carti despre acest subiect. Asa ca, in teorie, cunosteam tot ce urmeaza sa aplice pe mine psihologul la care mergeam si cred ca asta a fost si obstacolul prin care nu am reusit sa avansez foarte mult. Ma blocasem, asa ca am hotarat sa-l schimb cu un alt terapeut. Am mers la o alta terapeuta care, in loc sa faca mai bine, mi-a facut chiar mai rau, cumva, pentru ca avea o abordare mult prea agresiva si feminista, dar nu intr-un sens pozitiv. Adica, era ceva toxic in abordarea ei si asta nu m-a ajutat, din contra, ieseam de la sedintele cu ea montata, sa zic, de lupta, iar asta ma facea sa fiu foarte recalcitranta, foarte bataioasa. Ma certam absolut de fiecare data cu partenerul meu de la vremea respectiva si asta m-a facut sa cred ca nu este, clar, un beneficiu! Nu ma ajuta in niciun fel sa ies de la sedintele de terapie nervoasa si sa vreau sa ma cert, eu nefiind o fire certareata. Dupa ce am mai schimbat inca un psiholog cu care, intr-adevar, am continuat terapiile o vreme mai lunga, pentru ca mi-a placut foarte mult de ea, la fel, ajunsesem intr-un punct in care ma blocasem. Parca nu mai progresam in niciun fel, parca nu ma mai ajuta nimic, nicio tehnica pe care o aplica pe mine. Nu reuseam sa ma tin de tema pentru acasa, cu ghilimelele de rigoare, pe care mi-o dadea de facut. Afirmatii, poate, dar exercitii cu mine insami… nu reuseam sa fac nimic din toate astea. Si asta m-a facut sa cred ca, de fapt, poate problema mea este mult mai mare, ca nu este o simpla depresie si ca am o problema psihica.
Asa ca am mers la psihiatru. Psihiatrul, in momentul respectiv, la fel, mi-a pus diagnosticul de tulburare afectiva, adica, depresie cu o usoara doza de OCD, adica tulburare obsesiv compulsiva. Si mi-a prescris un tratament medicamentos pe care l-am luat timp de 2 ani. In perioada asta cu tratamentul, intr-adevar, se mai imbunatatisera oscilatiile din punct de vedere emotional. Nu mai aveam acele caderi foarte bruste de stare. Dintr-o stare normala sau pozitiva nu ma mai daramam la pamant si nu mai aveam starile alea in care nu voiam nici macar sa traiesc, sa ies din casa, sa respir. Pentru ca, da, un lucru foarte important de mentionat este ca am avut foarte multe ganduri sa ma sinucid. Foarte multa vreme nu mai vedeam niciun scop in viata mea, nu mai aveam nici macar un motiv de bucurie, nu imi dadeam seama ce ma tine pe acest pamant sau cine… Pur si simplu, nu vedeam lumina de la capatul tunelului. Si cam atunci a fost momentul in care m-a speriat, sa zic asa, starea mea si asa am mers la psihiatru, crezand ca problema mea este mai grava decat o simpla depresie. Ca sa revin la poveste, am stat pe tratamentul respectiv timp de, aproape 2 ani, timp in care psihiatra mea a mai modificat dozajul. Mi-a mai adaugat anumite medicamente extra pentru ca, dupa ce s-a eliminat, sa zic asa, s-a decojit acest prim strat de depresie, incepusem sa am niste apucaturi mai agresive. Sa fiu foarte irascibila, foarte agresiva si sa ma enervez extrem de repede, lucru care, bineinteles, nu era benefic nici pentru mine, nici pentru relatiile mele interumane cu prietenii sau cu partenerul, sau si cele profesionale… Pentru ca, pur si simplu, nu reuseam sa stau focusata pe ceea ce vorbesc oamenii cu mine si nu reuseam sa ascult parerile lor pana la capat, fara sa reactionez din prima, in mod cat mai recalcitrant.
Dupa aproape doi ani de tratament medicamentos, cumva, din intamplare imi iesise, scroland pe Social Media, un video despre ADHD. Si atunci am aflat despre ADHD, si mi-am dat seama ca imi corespund 99% din simptome, in cazul meu, respectiv, am inceput sa studiez mai mult directia asta. Sa vreau sa inteleg daca, poate, este vorba despre asta si, intr-adevar, in urma unui diagnostic de la un medic specialist am aflat ca am ADHD. Ceea ce, in cazul multor oameni, accentueaza starile de depresie. Adica, daca ai ADHD, probabilitatea sa dezvolti depresia in anii maturitatii este mult mai mare. Si asta mi s-a intamplat mie, pentru ca, bineinteles, ADHD-ul este o tulburare de neurodezvoltare, asa ca toate lucrurile astea se intampla, la nivel chimic, in creier. Faptul ca am aflat ca am ADHD a pus lucrurile in ordine mult mai bine in creierul meu. Asta nu inseamna ca nu am avut depresie, ba da, in continuare cred ca am avut depresie si cred ca si in momentul de fata mai am momente in care mai cad in acest abis. Dar, diferenta este ca am invatat sa gestionez aceste stari. Si parerea mea este ca poti lupta cu depresia doar atunci cand incepi sa iti doresti tu insuti sau tu insati lucrul asta. Nimeni din exterior, nici cel mai bun terapeut, nici tratamentele medicamentoase, nici familia sau prietenii nu vor putea sa te scoata din depresie, in totalitate, daca tu nu iti doresti asta.
Asa ca, daca simti ca esti trist fara vreun motiv anume, daca simti ca nu mai ai niciun scop in viata sau ca ai impresia ca nu iti mai doresti sa traiesti nici macar inca o zi pe pamantul asta, cere ajutorul celor apropiati! Sa nu iti fie rusine, asta am inteles, ca nu trebuie sa ne fie rusine sa vorbim despre ceea ce simtim, despre lucrurile cu care ne confruntam, chiar daca, uneori, ne lovim de ziduri, pentru ca nu toti oamenii au capacitatea sa inteleaga. In special, oamenii care nu s-au confruntat vreodata cu depresia, o sa aiba mari dificultati in a intelege aceste stari, dar asta nu inseamna ca trebuie sa renuntam sa luptam pentru o stare mai buna a noastra. Din propria experienta, pot spune ca am facut bine ca am mers la terapie, ca am facut bine ca am mers la psihiatru, ca am explorat, in general, tot ceea ce tine de mintea mea. Pentru ca altfel nu as fi gasit raspunsul la intrebarile pe care le aveam in mintea mea. Asta cred ca trebuie sa faca toata lumea care, cum am spus, simte o tristete fara motiv. Pentru ca vor gasi raspunsurile potrivite si mai ales metodele potrivite pentru a iesi din depresie. Pentru ca se poate! Se poate vindeca depresia! E nevoie doar de putin curaj, dorinta si putere, pentru a iesi din acel intuneric si, in momentul in care tu vei avea aceste trei resurse importante, cei din jur te vor putea ajuta si mai mult. Asa cum am spus-o si la inceput, nu este o rusine sa ai depresie, nu este o rusine sa ceri ajutorul! Asa ca incurajez pe oricine simte ca se regaseste in povestea mea sau in povestea cuiva care este in depresie, in momentul de fata, sa aiba curajul sa mearga la un psiholog. Sa mearga la diagnosticare, sa isi cerceteze sanatatea mintala pentru ca cel mai important lucru in viata asta, oricat de cliseic ar fi, este sanatatea, atat fizica, dar mai ales mintala. Pentru ca atunci cand exista armonie intre aceste doua lucruri, viata chiar poate fi foarte frumoasa (si traita!)…”
𝐈𝐢 𝐦𝐮𝐥𝐭𝐮𝐦𝐢𝐦 𝐍𝐢𝐜𝐨𝐥𝐞𝐭𝐞𝐢 𝐍𝐮𝐜𝐚 𝐩𝐞𝐧𝐭𝐫𝐮 𝐬𝐢𝐧𝐜𝐞𝐫𝐢𝐭𝐚𝐭𝐞, 𝐜𝐮𝐫𝐚𝐣 & 𝐚𝐬𝐮𝐦𝐚𝐫𝐞.
𝐃𝐚𝐜𝐚 𝐭𝐞 𝐫𝐞𝐠𝐚𝐬𝐞𝐬𝐭𝐢 𝐢𝐧 𝐩𝐨𝐯𝐞𝐬𝐭𝐞𝐚 𝐢𝐧𝐯𝐢𝐭𝐚𝐭𝐞𝐢 𝐧𝐨𝐚𝐬𝐭𝐫𝐞, 𝐭𝐫𝐞𝐛𝐮𝐢𝐞 𝐬𝐚 𝐬𝐭𝐢𝐢 𝐜𝐚 𝐧𝐮 𝐞𝐬𝐭𝐞 𝐧𝐢𝐜𝐢𝐨𝐝𝐚𝐭𝐚 𝐩𝐫𝐞𝐚 𝐭𝐚𝐫𝐳𝐢𝐮 𝐬𝐚 𝐟𝐚𝐜𝐢 𝐨 𝐬𝐜𝐡𝐢𝐦𝐛𝐚𝐫𝐞 𝐢𝐧 𝐛𝐢𝐧𝐞 𝐩𝐞𝐧𝐭𝐫𝐮 𝐭𝐢𝐧𝐞. 𝐏𝐨𝐭𝐢 𝐢𝐧𝐜𝐞𝐩𝐞 𝐩𝐫𝐢𝐧 𝐚 𝐭𝐞 𝐚𝐝𝐫𝐞𝐬𝐚 𝐮𝐧𝐮𝐢 𝐬𝐩𝐞𝐜𝐢𝐚𝐥𝐢𝐬𝐭! 𝐏𝐮𝐧𝐞 𝐩𝐮𝐧𝐜𝐭 𝐬𝐢 𝐜𝐫𝐞𝐝𝐞 𝐢𝐧 𝐭𝐢𝐧𝐞 𝐝𝐢𝐧 𝐧𝐨𝐮, 𝐩𝐚𝐧𝐚 𝐥𝐚 𝐜𝐚𝐩𝐚𝐭!
___
𝐍𝐨𝐯𝐨𝐦𝐚𝐭𝐢𝐜, 𝐩𝐚𝐫𝐭𝐞𝐧𝐞𝐫 𝐁𝐨𝐨𝐤𝐋𝐚𝐧𝐝 𝐄𝐯𝐨𝐥𝐮𝐭𝐢𝐨𝐧, 𝐬𝐮𝐬𝐭𝐢𝐧𝐞 𝐬𝐜𝐡𝐢𝐦𝐛𝐚𝐫𝐢𝐥𝐞 𝐛𝐞𝐧𝐞𝐟𝐢𝐜𝐞.
*Nicoleta Nuca nu este asociata in nici un fel cu Partenerii BookLand.
𝐀𝐫𝐭 𝐃𝐢𝐫𝐞𝐜𝐭𝐨𝐫: Adrian Baldovin
Comments
Loading…