Mi-am imaginat mereu ca memoria noastra e ca o camera mare si goala, la inceput. Mi-am imaginat ca acesta e motivul pentru care inveti mai mult si mai repede cand esti mic – ca atunci cand n-ai nimic, pastrezi tot ce apuci sa prinzi in zbor, macar sa ai si tu ceva. Mi-am imaginat ca pe masura ce cresti, camera se umple si trebuie golita de unele amintiri stocate acolo, pentru a face loc altora. Insa unele lucruri nu se uita. Se arhiveaza. Mi-am imaginat ce se intampla cand camera se umple si cum primim notificare, ca pe telefon, ca spatiul de stocare e prea plin. Mi-am imaginat cum din forma sa de cub, memoria devine o camera cu burta, o sfera gata sa bubuie. Mi-am imaginat cum se crapa si cedeaza presiunii, cum se imprastie toate informatiile si cum ne chinuim sa le punem inapoi in camera pe cele importante. Amuzant. Fiindca nu se va intampla niciodata.
Comments
Loading…