Tind sa cred ca este un instinct universal ca atunci cand plecam din viata cuiva sa ne detasam de esenta umana, de sentimente si sa adoptam aceasta figura a nonsalantei.
Pot admite ca sunt o “victima” a acestei mentalitati. De multe ori, in cadrul unei separari, imi place sa cad in sfera dramaticului, sa plec asemenea unei tornade si sa nu privesc inapoi. Cred ca ne dorim sa fim perceputi drept aceste fiinte puternice, fara urma de remuscari sau de regrete – avem impresia ca parem slabi.
Nu e nimic mai mult decat o minciuna. Spun asta pentru ca, in mersul meu dominat de furie, de fapt imi intorc privirea. O fac in umila speranta ca poate si cealalta persoana ma priveste si mai exista o cale de scapare. Ori, daca privirile nu ni se intersecteaza atunci, trec absolut intamplator pe strada lor si sper sa regasesc o fisura in gardul vechi de lemn prin care sa-i privesc.
Adevarul e ca, oricat de indiferenti incercam sa parem, nu ne putem ascunde de miezul afectiv tipic uman.
Comments
Loading…