Rares Florin Stoica

Am uitat in ce imprejurari am privit prima data stanca. Tin minte doar cum greutatea crescanda, balabanindu-se fragil de-a dreapta si de-a stanga mea, mi s-a parut numai un produs ironic al perseverentei lui Sisif. Am incercat sa mi-l imaginez fericit. Nu stiu daca am reusit in totalitate, dar stiu ca a fost pentru prima data cand am reusit sa inteleg ca nu mai are atat de multe motive de intristare ca altadata. Ba, din contra, as putea spune. Muntele pe care isi urca stanca este tot ce are. In afara de asta, nu mai exista nimic. Si, poate, ceea ce este cel mai important este cat de bogat sau cat de sarac reuseste Sisif sa ajunga, la final de zi, acolo sus. Pe atunci inca nu aflasem cate primejdii ascunde o lume fara indoieli. Dar cred ca puteam banui. Vine o varsta cand poate ne dam seama ca un destin ratat a inceput intotdeauna prin refuzul de a iti mai pune intrebari, inca de la o varsta frageda. Iar educatia este stanca ce ne transforma pe fiecare in parte intr-un Sisif reinventat, in fiecare zi aproape de final – doar pentru a descoperi acelasi vesnic scop traversat prin cai diverse. Unii ar crede ca stanca este simbolul zadarniciei permanente, cand, in fapt, am aflat prin propriile mijloace ca nu este altceva decat o minunata proiectie a ascensiunii, privita in lumina unei aventuri constante. Sisif, astazi, are la poalele sale mai degraba un munte de informatie de strabatut, decat unul de piatra. Iar stanca – stanca din spate nu este decat o unealta. Sisif, astazi, are datoria de a citi pentru a cunoaste. Pentru a-si dezolva imaginatia. Pentru a afla alte pareri, ca, mai tarziu, sa creeze altele – personale. Pentru a crea. Pentru a inspira. In final, pentru a evolua. Ca om, ca societate. Omul, astazi, este inconjurat de informatie. Dar, daca am aflat ceva de-a lungul vremii – este ca nu intotdeauna cuvintele spun adevarul. Munca mea de fiecare zi – atat cea de actor, cat si cea de profesor coordonator – mi-a aratat cum ele creeaza o realitate. O vesnic alta realitate. Astfel, ele se dovedesc atat de mincinoase, incat pana si Sisif ar fi ajuns strivit de greutatea propriei stanci. Privite din acest punct, unde este, totusi, puterea cuvintelor? Care este adevaratul castig pe care il ofera cartile? As tinde sa raspund simplu: prin crearea emotiilor. Sa ne imaginam doar cum ar fi sa-i smulgem lui Proust stiloul din mana cand scrie “In cautarea timpului pierdut”. Cum ar fi sa lipsim istoria universala de curajul lui Don Quijote? Sa-l scoatem pe Shakespeare din camera in care a scris “Romeo si Julieta” si sa-l trimitem sa faca lucruri considerate mai importante. Sa-l impiedicam, poate, pe Van Gogh sa mai creada ca dupa moarte va ajunge intr-o stea iar, astfel, sa nu picteze vreodata “Starry Night”. Toti oamenii care au scris o carte, au compus o melodie, au sculptat, au pictat, au impartasit din crezurile cele mai intime nu au detinut adevarul absolut. Si, totusi, lumea de astazi merge pe coordonatele pe care ei, intr-un punct al istoriei, le-au trasat. Cititul, calatoritul, chiar si simplul ascultat al altora – mai inteligenti, mai invatati, mai inzestrati decat noi – nu poate insemna decat o modelare constanta a sinelui. Am aflat, nu cu mult timp in urma, cum educatia inseamna de fapt simplul gest de a calauzi. Tot astfel, am aflat putin despre puterea cuvintelor cand am avut sansa de a fi profesor coordonator. Lumile mele, cuvintele mele, cartile pe care le-am citit, oamenii pe care i-am intalnit, cu tot cu povestile, sfaturile, intamplarile lor, s-au intersectat cu lumile copiilor mei. Pana intr-un punct. Punctul in care imaginatia lor, felul lor unic de a fi, trecutul lor, au creat o lume care le apartine intru totul. O informatie pe care o consideram a-mi apartine, a remodelat destinul altuia. Asta este cu adevarat frumusetea educatiei: adevarul este intotdeauna personal. Cum altfel am putea intelege de ce o carte citita de mai multe persoane este perceputa in moduri atat de diferite? Tot astfel, digitalizarea a creat un imens punct de conexiune intre informatii, dar a pierdut, poate, din conexiunea reala. Exista, poate, un sistem ce seamana unor vase comunicante. Cu cat un vas se umple mai tare, cu atat celalalt se goleste. Intotdeauna cititul – prin complexitatea si puterea sa – a creat un spatiu personal ce nu trebuie inlocuit de digitalizare. Acestea doua trebuie corelate inteligent iar pentru asta trebuie sa deprindem dorinta de a ne pierde in lumea cartilor. Exprimarile “emoticonale” sunt, astazi, produsul unei lipse provenite din absenta cititului. La final, nu-l mai vad pe Sisif impingand stanca. S-a oprit undeva, aproape de mijlocului muntelui, pentru a admira privelistea. Cine a spus ca stradania constanta de a evolua nu are cele mai frumoase roade?