In calitate de fiinte sociale, mereu am crezut ca oamenii au nevoie disperata de prezenta altor oameni pentru a putea functiona normal. Orice moment in care ma regaseam doar eu la o masa cu sinele se simtea asemenea unei sentinte vesnice intr-o camera in care pana si fuga sangelui prin vene era o melodie lipsita de acorduri.
Am avut nevoie de mult prea mult timp sa realizez ca singuratatea este ceva relativ, un stadiu aproape imposibil de atins in profunzime. Cand sunt doar eu in dormitorul meu am mereu langa mine lumanarea care se zbate in tandem cu bataile inimii mele, crengile copacilor care ma saluta lasand urme mici pe fereastra si animalele de plus care arunca fragmente de amintiri prin fiecare colt.
Am inteles mult prea tarziu ca singuratatea nu este niciodata completa, ci doar timp petrecut cu lumea din jur.
Comments
Loading…