Nu imi amintesc ce inaltime aveam cand m-am nascut… sau ce lungime, mai bine zis, fiindca pana incepi sa stai in picioare, nu se poate vorbi despre inaltime. Imi amintesc, in schimb, cum pana in clasa a cincea eram printre cei mai inalti, lucru care la acea vreme era o mandrie. Era ca si cum dadeam proba de inaltime, la fel cum dadeam proba de viteza la ora de sport si castigam. Un soi de astfel de sentiment era si cand ne aliniam la inceputul orei, de la mare la mic, iar eu eram prima. Din clasa a sasea, am inceput sa tot fac schimb de locuri cu aceia mai din dreapta mea. Mi se parea ca imi taie cineva din varful capului sau ca slabesc din talpi un strat si jumatate, de parca ai putea slabi acolo… Doar ramaneam pe loc, un timp, cateva zile, saptamani, un an, doi… trei si jumatate. Asa m-am transformat in ghiocelul care a crescut cel mai repede, uitandu-se apoi in sus, la papadiile de care a ras mai inainte ca nici nu rasareau de sub pamant.
Cand mi-a secat izvorul de rabdare si speranta ca am sa mai cresc in inaltime, am inceput sa ma inalt in alte sfere si domenii, cu tot cu statura mea nu prea inalta. Si mi-am sadit seminte in interior, dandu-mi seama ca nu statura te face impunator, puternic sau capabil de lucruri mari, ci atitudinea pe care o ai cand pui mana pe fraie. Mereu am putut sa ajung singura la raftul cel mai de sus, fie pe varfuri sau cu scara.
Un lucru stiu sigur: Esentele tari se tin in sticlute mici.
Comments
Loading…