Uneori imi place sa ma prefac ca posed un mecanism prin care opresc timpul si privesc in urma. Nu-mi dau seama ce s-a intamplat, stiu doar ca m-am inaltat si ca ma apropii inevitabil de tavanul vietii mele.
Trecerea ireversibila a timpului ma sperie teribil. Ma uit cu jind si, deopotriva, cu admiratie la persoanele in etate si am acest impuls inexplicabil de a-i intreba: cum reusiti? Cum reusiti sa treceti prin lume, sa pierdeti oameni, sa castigati experiente, sa iubiti si sa uitati ca ati iubit? Cum aveti taria sa priviti timpul cum vi se scurge inainte ochilor? Nu-mi dau seama cum poate un om indura o astfel de durere apasatoare.
Ma loveste deseori din senin faptul ca nu voi mai fi niciodata aici, atat de tanar si de liber. Inca nu stiu cum sa ma descurc cu toate astea.
Comments
Loading…