Dintr-un sir al prea multelor amintiri pe care copilaria le-a cules si mi le-a oferit, mi se deruleaza astazi in minte cateva, ca o rola cu filme alb-negru – asa de mult imi pare ca a trecut de atunci. Sunt in acelasi loc. Aceeasi casa, aceeasi curte, aceeasi alee de beton rece, pe care il simt incalzindu-se sub talpile-mi goale doar la insistenta soarelui de iulie tarzie. Acelasi loc, dar alta mi-e privirea. Acum contemplu trairile, pe-atunci… le simteam.
Uite, sticle de apa pe jos, langa gradina. Stiam sa le fac gaurele in dop si sa stropesc ramele trezite dupa ploaie. Scara e agatata-n cuie acum. Doar praful mai sta lipit de ea, de cand piciorusele mele de copil nu s-au mai catarat pe ea pana pe-acoperis. Asa ajungeam sa culeg mere si puteam sa ating norii – aproape. Nici mere nu mai sunt acum, decat un trunchi batran, taiat mai jos de jumatate, ca sa nu uit de zilele in care ma zgariam la maini si la picioare, catarata in copac. Si sa nu uit nici printesele cu mutre strambe, facute pe asfalt cu praf de creta colorata. Sau sotronul care se intindea de la poarta, pana la usa de la casa. Si nici coatele si genunchii pictati cu rosu aprins de fiecare data cand cadeam cu rolele.
Odata am cules toate florile din gradina si i le-am oferit bunicii, intr-un buchet mare, legat cu inocenta de copil. Nu a fost prea bucuroasa si acum inteleg de ce. Nu mai rup florile, fiindca doar in ele mai vad ochii bunicii.
Comments
Loading…