Dand mana cu Esecul

Nu-mi mai este frica de monstri de sub pat. Le-am dat trei sferturi din punga mea cu jeleuri tavalite in sare de lamaie, in seara in care am vrut sa ma impac cu ei. Sau cu mine, gandind ca darnicia mea (sau cel putin vreun jeleu) ii va unge pe ghemul de vata din stomac – cu totii stim ca asta le tine loc de suflet. Probabil aveau alergie la zahar, fiindca in scurt timp s-au transformat in gandurile care imi stau sub perna in fiecare noapte. Apoi, unul cate unul se furiseaza prin fata de perna, pe perete in sus si acolo isi agata fiecare schitele. Le vad. In prima sunt eu, cea care nu stie cum sa isi bage degetele in urechi cand e certata ca habar n-are sa rezolve prostia de exercitiu la matematica. Apoi sunt eu, cea care nu stie la ce facultate vrea sa mearga. Si eu, care ma uit cum toata lumea din jur mananca o felie mare de succes, iar eu nu am reusit sa mai apuc vreuna. Eu, cea care se impiedica pe strada si ramane cu palmele lipite de asfalt. Tot eu, dar peste 50 de ani, in casa langa cinci pisici. Si apoi eu, dand mana cu Esecul. Dar in final, eu, care imi intind o mana, sa ies din groapa ingrijorarilor mele. La fel sa faci si tu.

Asa am ajuns sa imi dau seama ca ii preferam pe micii prieteni in forma lor de monstri de sub pat.