Cand faptele tac… nici tu nu vorbi

Despre mandrie am tot auzit vorbidu-se. Dar stiti cum e, nu e niciodata vorba despre noi. Vorbim de mandria altora si ei vorbesc de mandria noastra, ca nimeni sa nu ramana… „nevorbit”. Cert e ca toti avem cel putin un lucru in comun: mandria. Bineinteles ca o avem in cantitati diferite. Altii ar spune, mai in gluma, mai in serios, „Cand a impartit Dumnezeu mandria… tu erai in capul cozii, laudandu-te ca noua, celor de mai din spate, nu ne mai ajunge.” …pacat ca nu stiai pentru ce se sta la coada. Mandria incepe tot cu “M”, de la “Merite”, dar se sta la alta coada pentru ele. Nu ca mandria s-ar capata. De fapt, mandria e o alegere.

De ce simtim nevoia sa ne laudam cand facem lucruri bune? Poate pentru ca le facem mult prea rar si e o ocazie deosebita care nu poate fi lasata sa treaca fara a fi apreciata… sau… supraapreciata. Daca am avea in bunul nostru obicei sa facem fapte demne de lauda, am fi prea ocupati cu satisfactia pe care o obtinem in urma lor. Nu ar mai exista timp de dat cu trambita despre cate facem noi si despre cum nimeni nu mai poate face ca noi. Ar vorbi faptele in locul nostru si am fi mai mult si mai pe drept apreciati.

La capatul cozii de unde se ia mandria te asteapta o prapastie. Mandria merge inaintea caderii.