Cand aveam 5 ani si am cazut de pe bicicleta rupandu-mi in genunchi perechea cea noua de pantaloni roz aprins am simtit ca lumea s-a sfarsit si ca intreaga mea fiinta a patruns intr-un void interminabil de amaraciune si regret.
Cand aveam 11 ani si am luat prima mea nota mica, pe drumul spre casa, simteam ca pamantul se dezintegreaza sub greutatea rusinii mele din fiecare pas si ma gandeam, atunci, ca odata ce voi intra pe usa apartamentului intreaga lumea se va disipa cu totul.
Cand aveam 17 ani si inofensivele pasiuni adolescentine s-au dovedit mult prea covarsitoare si devastatoare pentru cat puteam eu sa duc, am simtit ca odata cu acea despartire, spuneam “Adio!” si lumii din jurul meu, inecand-o in toata amaraciunea de care eram capabila.
Astfel, am ajuns sa imi pun intrebarea : De cate ori se sfarseste lumea? Mai important, de cate ori trebuie sa ni se sfarseasca lumea pentru a realiza ca urmatoarea dimineata, odata cu rasaritul, renaste si ea?
Comments
Loading…