O palarie pierduta in aerul visiniu al unui sfarsit de lume inghesuit in piept.
Pe interior, durerii i s-au tocit degetele de atata frumusete.
Pulsul moale al incheieturilor se sincronizeaza.
Speranța, ca un copil descult in capul unor scari isi sopteste propriul ecou si adoarme in umbre calde.
Uite, un circuit de zambet, o coincidenta atat de mare, incat cu totii respiram aplecat sub trupul odihnit al cerului. Cusuti in paranteza oamenilor sensibili, aruncati peste bordul simtirii, cu noduri de frumusete sub pleoape. Cum e mai bine?
Cum e mai bine? Sa imi spuna cei ce strapung viata cu o fractiune de secunda. Sa imi spuna cei ce umbla tacut din soarta in soarta, numarand pasii cataclismelor in gand.
Comments
Loading…