De ce ne simtim de parca ne-a intepat un ghimpe, cand suntem in preajma unei persoane cu nevoi speciale? De ce ne uitam lung si ciudat, sau doar pe furis, la oamenii care au dizabilitati, sau comportamente usor “neobisnuite”, in termenii nostri? De ce daca un astfel de om ne zambeste, intoarcem repede privirea si grabim pasul, ca si cum ar fi ceva in neregula. Ca si cum noi suntem oameni, iar ei mai putin.
Recunosc. Primul gand care mi-a trecut prin minte saptamana trecuta, cand o astfel de femeie s-a asezat langa mine in metrou, a fost daca sa ma ridic si sa ma mut pe alt loc. Apoi am inceput sa ma intreb de ce. De unde avem astfel de instincte? Am ramas acolo, langa ea, dandu-mi seama ca oamenii de acest fel sunt mai sinceri si mai curati decat noi. Frica de ei? De ce sa ne fie? Noi facem mai mult rau decat ar fi capabili ei vreodata sa faca.
In locul unei priviri urate, un zambet scurt poate ca le-ar ramane intiparit in minte zile bune. Cine stie cand li s-a zambit cu caldura ultima oara?
Comments
Loading…