Naufragiat pe presul ei

Nici nu stiu cand s-a strecurat femeia asta pe usa dinspre interioarele mele darapanate… De fapt, cred ca stiu. Si, in plus, nici nu as putea spune, macar, ca ar fi incercat sa se strecoare, ci ca a dat afurisita cu usa de perete, chiar atunci cand eram acolo, jos, pe scari. Cu elan de jandarm se imbrancise in inima mea, in miezul meu de om. Ma rog… Mult spus, caci eu nu ma mai consideram chiar om… Sau, cel putin, nu unul intreg, ci un rest, o ruina… Mi-a povestit femeia asta intr-o zi… Mi-a povestit multe… Dar pentru mine a contat un episod anume… Zicea ca, dupa ce m-am intors pentru a nu stiu cata oara, din multele mele excursii bifate la Obregia, am facut urat rau de tot. Pentru ca am baut si iar m-am lasat, si iar am baut, si iar m-am lasat… Dar inteleg ca, IN PAUZA MEA DE ATUNCI, ma cuprinsese un delir teribil, care i-a socat pe toti…

Nu imi mai amintesc decat ca tremuram foarte tare fara sa imi fie, neaparat, frig. Toti vecinii ma inconjurasera de parca il prinsesera pe Capcaun. Iar ea imi zicea chestiile astea cu un fel de ranjet, cu genul de grimasa pe care numai o fosta betiva ar fi putut-o avea… Habar n-am ce enigme mai putea sa ascunda si femeia asta… Si totusi, experienta mi-a aratat ca oamenii cu puternice slabiciuni se lipesc usor unii de altii. Adica numai cineva care a fost ACOLO e capabil sa-ti intinda o mana sincera, sa puna o patura pe tine, sa intrebe cum esti, sa-ti dea o gura de apa… In momentele alea in care esti foarte-foarte jos, corpul ti-e strain, viata toata ti-e straina, instrainati de tine sunt si toti umanoizii care ti se-nsurubeaza in suflet cu priviri pline de mila… mila sau COMPASIUNE, daca ai norocul sa-ti deplanga soarta niste intelectuali… Asa cum l-am avut eu in mucegaitul ala de bloc…

Si-mi povestea Dora despre cum stateam eu ciucit pe scari, avand paloarea unui mort, dar zvacul discursiv al celui mai viu posibil. Din cand in cand, imi ridicam capul sa-i infrunt pe toti cei veniti sa ma vada ratat. Si zicea ca explicam tot felul de lucruri fara noima. Vecinii mei, babacii aia in ochii carora mi se zbenguise libera si zdrobitor de naiva adolescenta, erau incremeniti in fata mea si, parca, mi se inchinau. Nu stiu la ce ma gandeam in clipele alea, dar n-are cum… Chiar n-are cum! Sigur toate crucile facute-n sincron ma faceau sa ma cred CINEVA, acolo, in mlastina mea cerebrala. Un fel de zeu tot eram… Ceva-ceva simteam eu ca sunt, de hotarasem sa le vorbesc, desi reprezentam Nimicul care ii facea pe ei sa se simta pusi in pericol (poftim paradox!). Ura lor si scarba, si bucuria meschina ca nu sunt in locul meu copiii lor… Toate astea le simteam parca infipte in carnea mea.

Dar ce chestie, Dumnezeule! Nebunii pot controla prin frica! Frica inmoaie oamenii. Imi dau seama ca, fiind facut nebun, m-am simtit puternic, de nestavilit. Pana sa fiu nebunul din bloc, am fost vazut slab, incapabil, cantitate neglijabila… Sa spun cati oameni nici nu-mi raspundeau la salut? Dar uite ca de-acolo, de jos, cum stateam pe scari in nebunia mea, am simtit in nari groaza lor. Asta mi-a dat putere si o spun judecand acum atat cat se poate de limpede. Daca m-as fi ridicat spontan si as fi urlat, s-ar fi imprastiat care-ncotro, cum se-mprastie porumbeii atunci cand baietelul cu bicicleta pedaleaza-nspre ei. Eu eram baietelul cu bicicleta si eram in sevraj. Iar ei… Ei porumbeii cacaciosi…

Oprisem consumul brusc, fara sa stiu la ce sa ma astept. Cine sa stie? Dora, fata asta, care e mai mare ca mine cu vreo 10 ani, a intrat atunci in bloc si a urlat la ei din toti rarunchii: Baaaa’, omul asta sufera fizic, nu-l vedeti cum e? Ca asta nu e NEBUNIE, idiotilor, e Delirium Tremens. Vreti sa-l vedeti mort? De-aia stati cu bratele-ncrucisate si nu sunati la salvare? Poate ca o fi ramas doar in inchipuirea mea ca urletul ei m-a tinut in fire, de nu am lesinat de epuizare… Pentru ca simtind-o aproape mi s-a facut liniste in corp, in minte.

Nu mai stiam de mult timp ce-i linistea, dar femeia asta avea sa-mi arate cum e sa poti ofta sincer, din toata puterea plamanilor. Au mai urmat si alte betii pentru mine, dar si alte internari. Bausem intr-o noapte ca si cum nici n-as fi banuit ca ma aflam deja pe fundul prapastiei. Pierdusem prea multe… Iar pe mine nici ca ma puteam recastiga! Iar in dimineata ce-a urmat… in dimineata aia, nu stiu cum, am ajuns pe presul de la usa Dorei. Si vedeam in bucata aia de covor imbacsit un cuib al meu. Stiam ca ea ar fi iesit sa-mi ia apararea in caz de orice… Ea intelegea. Ea fusese singurul om care sarise pentru mine… Fara sa mi-o spuna, pentru ca noi n-am fost prieteni niciodata, stiam ca-mi intelege pana si cel mai stupid monolog pe care-l mestecam in mine. In dimineata aia, petrecuta pe presul ei, eu am murit! AM MURIT! Ca sa inviez intr-o casuta, undeva, la tara. Asa a crezut ea de cuviinta. Sa ia cheile de la masina, sa ma extraga pe mine din iuresul orasului si sa ma transporte de urgenta in casa parasita a bunicilor ei.

Era mult praf, multa dezordine cand am ajuns acolo. Erau buruieni care napadisera tot… Era nelocuit si rece… Era un spatiu dupa chipul si asemanarea mea. Dar femeia asta s-a dat peste cap sa-mi creeze ceva din nimic. Mi-a incropit o camera decenta. Un loc prietenos, in care sa-mi faca ciorba de cartofi si paste cu branza, ca sa nu-mi mai iau pastilele pe care le aveam de la psihiatru pe stomacul gol. Parca nici nevoia sa beau nu mai simteam… Nu mai simteam sa fug… Intr-o zona marginala, izolata, intr-o casa lasata in paragina, alaturi de Dora am simtit pentru prima data ce inseamna purtarea de grija fara urma de repros. Fara sa simti vina, fara sa te simti o corvoada. Daca vantul optimismului meu avea sau nu sa ma tina mult timp in rafalele lui, era imposibil de stiut atunci…

𝐒𝐮𝐧𝐭 𝐂𝐨𝐬𝐦𝐢𝐧, 𝐚𝐥𝐜𝐨𝐨𝐥𝐢𝐜, 𝐬𝐢 𝐭𝐫𝐚𝐢𝐞𝐬𝐜 𝐞𝐮 𝐜𝐞𝐞𝐚 𝐜𝐞 𝐭𝐫𝐞𝐛𝐮𝐢𝐞 𝐬𝐚 𝐜𝐮𝐧𝐨𝐬𝐭𝐢, 𝐝𝐚𝐫 𝐧𝐮 𝐬𝐚 𝐬𝐢 𝐭𝐫𝐚𝐢𝐞𝐬𝐭𝐢.

𝐕𝐨𝐢𝐜𝐞-𝐨𝐯𝐞𝐫: Gabriel Costin

𝐀𝐫𝐭 𝐃𝐢𝐫𝐞𝐜𝐭𝐨𝐫: Adrian Baldovin