Ore lungi, ore scurte

Am mers singura cu trenul pentru prima data cand aveam 10 ani. A fost primul…. dintre zecile de drumuri pe care le-am facut pana la Cluj, primul dintre zecile de drumuri luuungi… Am avut timp sa meditez cate o ora pentru fiecare an al vietii mele: 10 ani, 10 ore de mers.

Au trecut de atunci 8 ani si multe drumuri si tot n-am inteles de unde plictiseala oamenilor cand merg cu trenul. Sutele de ore petrecute de mine in tren au fost mai lungi decat dureaza orele de obicei. Drumurile in care ma duceam erau luuungi… drumurile in care ma intorceam erau mereu mai scurte. Tot 10 ore erau, dar orele la dus sunt mai lungi decat cele la intors. Si inca e asa. Totusi, timp sa ma plictisesc nu am avut. In schimb, am avut timp sa fiu nerabdatoare, am avut timp sa admir flori, copaci si munti pana am adormit, am avut timp sa meditez, sa scriu, sa cunosc oameni. Cel mai interesant personaj pe care l-am cunoscut in tren a fost un doctor. Imi explica despre cum sticksurile sunt spaghete coapte.

Am avut timp sa ascult muzica, sa dorm, sa citesc, sa numar stalpii presarati pe langa calea ferata. Cel mai productiv drum a fost cel in care am invatat de la fratele meu cum sa fac cubul rubik. Da, trenul face si astfel de minuni, chiar si in dreptul fiintelor captive in pasiunea pentru literele scrise cu cerneala, asa ca mine.

Drumurile lungi sunt cele mai frumoase.