Din seria „Nu toti eroii poarta pelerine” e si tata. La el am vazut ce sunt super-puterile de dinainte sa ma uit la desene si chiar si dupa aceea am ramas la concluzia ca nu poate niciunul sa faca asa cum face tata. La inceput se rezuma totul la doua maini puternice care ma ridicau sa ating tavanul, la o voce inventatoare de versuri noi, amuzante – care inecau ratustele despre care mama cantase ca s-au oprit la umbra sa se odihneasca. Ii ceream sa imi aduca papusi, ceasuri si castroane roz, trotinete si servetele creponate. El doar pleca la serviciu si se intorcea cu ele. Asa am inteles ca acest anume serviciu este cu siguranta o camera mare cu buline, cu rafturi infinit de lungi, pe care stau… ce altceva decat papusi, ceasuri, castroane roz… si tot ce imi mai trecea mie prin minte. Cel mai frumos cadou era, totusi, timpul pe care il petrecea cu mine acasa – nu a refuzat nici macar o singura data sa se joace cu mine „V-ati ascunselea”.
El ma insotea la concursurile de atletism. O data s-a intamplat sa nu poata ajunge si atunci a trebuit sa il sun, ca sa-mi dea doza de incredere in mine si sa imi spuna ca „ma duc acolo si ii fac praf”, ca „sunt cea mai tare”. La fel e si acum, toate evenimentele importante incep cu vocea lui care ma incurajeaza. Ca saptamana trecuta, cu el la telefon inainte de prima ora de condus.
Pe la 3 ani am vrut sa ma casatoresc cu el si am fost foarte suparata ca eu nu am putut… si mama da. Apoi m-am facut mare si am inceput sa caut pe cineva care sa semene cu el. De aici standardele asa inalte. De aici gandirea critica si atentia pentru detalii. Pentru ca i-a pasat de cel mai mic detaliu al vietii mele, din prima clipa in care m-a vazut pe holul spitalului, in ziua in care m-am nascut – i-a spus asistentei ca sunt fata lui, de dinainte ca ea sa apuce sa imi strige numele printre taticii care asteptau sa-si vada copiii pentru prima data.
Comments
Loading…