Gara de Nord. Refugiul si capcana mea timp de cateva zile, dar mai ales nopti, nopti reci si umede, sordide si fetide in sala de asteptare, dureros de reale si reci. Am reusit si de data aceasta sa ma rup din mrejele ei respingatoare, de un du-te vino ametitor, cu capetele liniilor conturand finaluri premature. Am plecat respirand cu intreg plamanul dupa cateva zile de tentative de inspiratii. Aveam perspectiva unui job la care nu m-as fi gandit decat usor amuzat si foarte agasat cu ceva timp in urma, dar care acum imi oferea mult ravnitul acoperis si mult visatul pat, necesitati pe care nu le constientizezi la fel cum nu apreciezi aerul indispensabilul decat in ghearele sufocarii.
Fara vise, fara senzatii, fara viitor, dar cu prezent. Fara mari eforturi, dar cu doza de sansa ce mi-a atenuat de multe ori alegerile nefericite, gasesc un alt job. Si desi nu imi propusesem – nu eram deloc pregatit, mai ales financiar – astrele s-au aliniat si am pornit catre apus, pe urma soarelui, ajuns fiind de doua ori de astrul diurn. Adaptarea la lumea de acolo, la impersonalul ritm al zilei de lucru, la corectitudinea imperfecta a atitudinii lor fata de lucratorul din Est a fost surprinzator de facila. Sau cel putin asa am avut senzatia. In realitate, aveam sa descopar ca, de fapt, la fel ca majoritatea covarsitoare a vietii mele, incepand din anii de liceu militar si mergand pana pe peroanele Garii de Nord, a fost o mica piesa de teatru, o sarada semiconstienta menita sa imi asigure doza minima de confort psihic, fizic, dar mai ales social. Ma pacaleam pe mine, ii pacaleam pe altii. Incercam sa pacalesc viata sa imi mai acorde o sansa. Toata aceasta fatada poleita s-a prabusit in mod deloc maiestuos. (…)
Iar prabusirea a declansat comportamentul tipic al dependentului din mine. Dependentul care, initial timid, a sfarsit prin a prelua conducerea actiunilor proprii. Am inceput sa ma prevalez de statutul de victima, de nedreptatit care nu accepta doar sa fie tolerat, desi cu exceptia activitatilor solicitante fizic, imi desfasuram normal activitatea. Am inceput, mai mult sau mai putin constient, sa pregatesc terenul pentru a incheia prematur contractul, asigurandu-ma ca nu voi fi penalizat financiar pentru asta. (…) Conjunctura rezonabila pentru propria-mi constiinta s-a ivit cand in locatia unde eram cazati au sosit noi veniti deranjanti, care mi-au oferit ultimul motiv pentru a ma convinge ca este cazul sa ma intorc in tara, si implicit la vechiul eu. Apoi catalizatorul a fost faimosul vin al regiunii viticole unde eram si iata-ma in microbuzul catre tara. Tot drumul am colectionat sticlute goale de whisky, initial pline, din benzinariile ce marcau kilometrii catre inapoi. Franturi de imagini si senzatii s-au perindat imperturbabil pe langa mine, pana ce, intr-o seara calda, abundand de mirosuri balcanice, am fost debarcat in urbea natala, in templul pelerinajului romanului tik-tokar: un mall.
Evident, nemaiavand o usa proprie pe care sa o deschid, am batut la cea a unui mic hotel, unde am continuat sa ma mentin in starea de imponderabilitate emotionala in care fusesem tot drumul. Ajutat si de un vechi prieten de pahar, am ajuns curand la limita inferioara a cardului, dar si a posibilitatilor organismului de absorbtie a elixirului uitarii si a decaderii. Tot ajutat si tot contracost de acelasi amic alcoolic, dar functional, m-am reintors in acelasi stabiliment medical al carui locatar frecvent devenisem in ultimii trei ani. Inca sunt acolo, incercand sa iti transmit ceva din amalgamul de stari neutre, pozitive dar si usor melancolico-meditative pe care le traiesc. Chiar maine voi pleca din nou catre Gara de Nord. Voi pasi hotarat pe cenusiul peronului si voi merge catre tabela cu plecari, sa vad unde ma va mai duce viata.
𝐒𝐮𝐧𝐭 𝐂𝐨𝐬𝐦𝐢𝐧, 𝐚𝐥𝐜𝐨𝐨𝐥𝐢𝐜, 𝐬𝐢 𝐭𝐫𝐚𝐢𝐞𝐬𝐜 𝐞𝐮 𝐜𝐞𝐞𝐚 𝐜𝐞 𝐭𝐫𝐞𝐛𝐮𝐢𝐞 𝐬𝐚 𝐜𝐮𝐧𝐨𝐬𝐭𝐢, 𝐝𝐚𝐫 𝐧𝐮 𝐬𝐚 𝐬𝐢 𝐭𝐫𝐚𝐢𝐞𝐬𝐭𝐢.
𝐕𝐨𝐢𝐜𝐞-𝐨𝐯𝐞𝐫: Gabriel Costin
𝐓𝐞𝐱𝐭: Cosmin M.C.
𝐀𝐫𝐭 𝐃𝐢𝐫𝐞𝐜𝐭𝐨𝐫: Adrian Baldovin
Comments
Loading…