Tranzitie

Mereu simt ca ma regasesc intr-o stare de tranzitie. Simt cum ma desprind de un loc, de o amintire, de o alta viata pe care refuz sa o mai traiesc si alerg cu o viteza incontestabila. In ciuda eforturilor mele, nu ajung nicaieri.

Simt cum ma invart in cerc si tot ce imi poate cuprinde privirea este un gol si o poarta mult prea indepartata incat sa mi se arate macar asemenea unui punct incert. Sunt intotdeauna “aproape”, dar niciodata fix unde sunt menita sa ajung.

Care mai este rostul? Plec si tot plec, doar pentru a bate pasul pe loc intr-o camera cu pereti albi, izolata fonic. Anunt cu voce tare cand parasesc un loc, insa exista ceva straniu care imi suprima corzile vocale atunci cand trebuie sa raspund la intrebarea „Cand ajungi?”.