Eu n-am stiut vreodata cum arata neantul, nici cerul fara stele, nori si nuante de albastru – bleumarin. N-am stiut vreodata cum e aerul fara oxigen, nici plaja fara nisip. Si totusi inainte sa se fi creat totul, lumea arata a nimic in non-culori, fara textura, viata si emotie.
Trecem pe langa frunze care sunt sculptate cu model, stam sub razele unui soare fara de care Pamantul era cum nu imi pot imagina de rece. Avem deasupra capului oglinda unei ape albastre, pe care plutesc stele ce nici stiinta nu le poate tine in evidenta cu exactitate… Suntem atat de saraci, incat nu putem decat aproxima numarul stelelor, cu tot cu stiinta noastra. Si oricat de culti am fi, ne asemanam cu scanteile unei artificii care se stinge in secunde, in toata splendoarea inteligentei noastre. Asa suntem, in raport cu Universul nostru atat de titan. Si totusi… omul e cea mai frumoasa si plina de unicitate existenta. Putem sa inventam povesti pentru orice.
Mi-am imaginat impreuna cu sora mea cat de mare e numarul stelelor. Si-am inceput de la sfarsit, cu steaua care cade cand un om se stinge. Ne-am inchipuit cum fiecare stea are locul ei, la fel cum fiecare om are casa lui si le-am vazut deja vecine, dandu-si „Buna ziua”. Le-am vazut locuind pe aceeasi strada, in constelatiile lor luminoase, facandu-le cu mana sarmanilor pamanteni ce trebuie luminati – si la propriu, si la figurat. A murit un om, a cazut o stea… ca si cum fiecare om a primit steaua lui cadou de bun venit pe lume.
Totusi… ce bine ca nu este asa, fiindca intr-o zi am fi ramas fara stele…
Comments
Loading…