A fost parca ieri ziua in care ma uitam cu admiratie la cei mai mari decat mine, la cei care aveau 18 ani si erau la liceu, la cei care stiau sa rezolve ecuatii complicate si care urmau sa mearga la facultate. Eram un copil, pe bancile clasei a patra, visand sa ajung si eu asa intr-o zi. Voiam sa vin si eu sa imi vizitez profesorii din generala si sa fiu pregatita pentru propria viata, asa cum imi imaginam ca e un tanar la 18 ani.
Astazi e ziua in care am ajuns si eu asemenea celor pe care ii consideram a fi mari, pe cand eram in clasa a patra. De astazi ma voi duce si eu in generala sa vizitez profesorii si voi fi privita cu admiratie de ochii celor mai mici, care vor dori sa aiba si ei 18 ani. S-au schimbat rolurile si inteleg acum ca 18 ani nu inseamna lipsa problemelor – ci asumarea lor. Inteleg acum ca maturitatea abia incepe si procesul e lung – esti mai mult pe cont propriu si ai mai multe decizii de luat. N-am sa le spun de acum celor mai mici, fiindca nici eu n-am crezut cat timp am fost ca ei.
Anii de pana acum au fost si ei trepte din ce in ce mai inalte, in care am testat teren, in care am vazut ce inseamna om de calitate, in care am invatat ca n-ai cum sa ajungi in varful muntelui daca nu esti intai in vale, in care am simulat plansul si am trait din plin cu zambet. Mai departe nu stiu ce va fi, dar stiu acum ca 18 ani nu e decat pragul unui nou capitol, care nu vine la pachet cu deplina cunostinta si maturitate. Abia acum incepe totul.
Comments
Loading…