Atipic

M-am trezit intr-o dimineata in care soarele era cat un bulb de lalea si n-am reusit sa ma dau jos din pat decat la a patra incercare. A treia nu e mereu cu noroc. Am pus ceasca sa tina cafeaua, am trecut parul prin perie si am ajuns umeras pentru tricoul verde. Strada a ramas sub pasii mei pana ce s-a inclinat intr-o intersectie si m-a dat de-a dura pe o poteca mai ingusta, unde am tinut gardul cu mana ca sa nu las urme de palme pe jos. Era moale asfaltul si lumea pe dos, un bloc era chiar cu susul in jos – insesizabil la prima vedere, fiindca era dreptunghi pe toate fetele. La geamul de la etajul patru scutura din mana o fetita. Sau era etajul sase, daca blocul era invers. Doar cei de la etajul cinci s-au invartit pe loc, ca hamsterii in rotita, pana s-a rostogolit blocul. Atipic. Ma duc la oftalmolog.

Am probat toate perechile de ochelari si am spart vreo doua perechi, fiindca erau cu lentila cat fundul de borcan si mi-au cazut de pe nas. Nu mai aveau ochelari buni de mine acolo. Noroc ca mai pe seara mi i-a dat pe ai lui un om normal si am vazut atunci lumea ca oricare altul ce merge pe strada. Artistul din mine vede altceva in fiecare zi. Nu stiu de ce, fiindca arta nu mi-a explicat niciodata de ce m-a ales sa vad blocurile invers.