I-am dat fierarului o bucata de metal, din care mi-a facut o cutie asimetrica – nu asa o cerusem. I-a mai ramas un petic de fier aproape ruginit, din care n-a stiut sa faca altceva decat cateva cuie.
Am luat cutia si am plecat cu ea spre casa, fara sa ma mir de cat de inestetic arata. Era doar un metal indoit, pana la urma. Pe drumul meu am vazut multi copaci, dar nu mi-a placut niciunul destul de mult incat sa imi bat cuiele in el. Le-am facut, respectuos, cu mana… si am mers mai departe. Bucati de lemn pe jos, dar nicio tentatie sa imi las cuiele acolo. Apoi un gard de lemn vopsit in galben – ce alegere nereusita, pana si soarele ar rade de el! Nici gand sa imi bat cuiele acolo.
Cararea spre intrarea in casa era deja facuta din pamant batatorit. Dar casa era goala. Nici rafturile nu mai erau acolo. Totusi, pe jos, in mijlocul camerei, o inima statea culcata pe parchet si se uita la albul din tavan. Fara sa mai gandesc, am luat-o de pe jos si mi-am batut cuiele in ea. Oh, vai… am transformat-o in lemn! Si mi-a parut atat de rau… le-am scos, cu mana goala, si-au picurat stropi calzi de sange pe podea.
Cuiele nu mai erau batute acum in biata inima… dar gaurile au ramas. Si au stat acolo pentru totdeauna, ca sa ma invete ca faptele ranesc, ca lacrimile si parerile de rau nu mai repara nimic.
Comments
Loading…