Atunci cand te uiti in oglinda, un gest instinctiv pe care il faci este sa treci mana prin par, sa aranjezi suvitele razlete care te-au enervat toata ziua… Il aranjezi cu grija, apoi iti pare rau cand ploaia iti strica toata munca si parca ai vrea sa il smulgi pe tot din cap. Iti trece repede, cum si mie imi trece. Dar intr-o zi cu prea mult soare… ii spui: atat ti-a fost, te tai!
Pe scaunul de la frizerie esti mereu incantat de schimbarea facuta. Totul bine si frumos, pana cand ajungi acasa si iti plangi suvitele de par pe care le-ai lasat in voia sortii, taiate de foarfeca si apoi abandonate in cosul de gunoi. Tot asa am facut si eu pana acum. Iar apoi… mi-am dat seama ca eu plang parul pe care singura am ales sa il tai, in timp ce prin spitale, copiii, femeile si chiar si barbatii isi plang parul taiat cu forta de cancer si alte boli.
Azi nu mi-am mai taiat parul ca sa fie aruncat la gunoi. Azi n-am mai plans in fata oglinzii, regretand schimbarea. Azi am zambit la gandul ca toti cei 40 de cm din codita mea impletita vor aduce un zambet si putina alinare cuiva care nu mai are nici un singur centimetru din parul sau. Azi am pus codita in plic si am trimis-o la adresa pe care am gasit-o cu un singur click pe internet. Azi imi imaginez peruca de care se va bucura cineva care va putea din nou sa aiba… un fel de par al sau.
Adu-ti si tu aminte de acesti oameni in drum spre frizerie.
Comments
Loading…