in ,

Multe poze si nicio amintire

Sa ne intoarcem la vremea in care radeau de noi copiii (si adultii) ca avem prieteni imaginari. Era o rusine sa fim surprinsi vorbind sau petrecand timpul cu personaje pe care ni le imaginam. La un moment dat, adultilor li se parea chiar ingrijorator. Tot ingrijorator ar trebui sa ne para si noua acum, cand am „evoluat” de la a avea prieteni imaginari la a avea unul si cel mai bun prieten, daca ne luam dupa cat timp petrecem impreuna cu el – telefonul. Macar prietenii imaginari simteau lucruri si erau alaturi de noi; telefonul… e doar o cutiuta de metal, care ne fura ochii cat e ziua de lunga, ne mananca timpul si ne ucide neuronii, unul cate unul. Si ca si cum nu era de ajuns, invatat de la el cum sa ne plictisim.

Imi amintesc ce bucurie era atunci cand eram mici si plecam la munte cu parintii. Luam de mana o papusa si ii aratam si ei floarea de colt, norul care avea forma de unicorn, fluturele cu aripi sclipitoare. Era ca in povestirile bunicilor, cu peripetii terminate cu maini rupte sau capete sparte, fara ca acestea sa para o tragedie – erau aventura vietii lor. Nicio poza care sa ne ilustreze zilele acelea, dar o gramada si jumatate de amintiri. Astazi, mergem la munte si peste 25 de ani, inca avem poze cu fiecare copac, dar nicio amintire.

Deci… totusi… care e varianta mai buna?

What do you think?

Written by Monica Faur

Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Loading…

0

Esecul – final de drum sau un nou inceput?

Dorinte inflacarate