Ne sta bine si desculti

Inainte sa existe pantofii, stiam ce e „comuniunea cu natura”. Probabil nu degeaba omul mergea descult la inceput, ca sa simta pamantul, iarba si roua sub talpi. Disconfortul drumului pietruit si secundele de durere cand pielea se zgaria de vreun ciot erau si ele de folos: iti aminteai mai des ca nu doar tu esti sensibil, ci si viata naturii din jurul tau.

Daca am mai umbla desculti, asfaltul ar fi rece in zilele innorate, trotuarul ar sfarai incet sub soarele de august fierbinte. Picaturile de ploaie de pe pamant ne-ar aminti ca ploaia nu cade ca sa ne strice parul si starea interioara in drum spre serviciu, ci pentru ca florile nu cresc decat sub zambetul stropilor de apa. Acum e imposibil sa simtim lucrurile acestea. Am vrea… „lumea la picioare”. Dar o avem deja, intr-un mod sensibil si profund, intr-un mod care ne da capacitatea sa percepem altfel lumea asta pe care deja „o stim pe de rost”. Avem lumea… sub picioare, dar noi mergem incaltati.

Astazi mai simtim nisipul fin printre degete doar cand mergem la mare… si totusi, acelea sunt momentele cand ne dam seama ca… ne sta bine si desculti.