Probabil ca a fost prima data cand l-am vazut pe omul cu analizele in mana stanga. Probabil ca nu il voi mai recunoaste daca il voi mai vedea pe strada din nou. A fost ca o prima si o ultima data, fiindca am creat in mintea mea un personaj. Avea in mana stanga un plic mare cu numele spitalului – la fel ca plicul cu analize al bunicului, pe care il tine in dulap pe raftul cel mai de jos, pentru ca nu mai are nevoie de el. Isi stie deja diagnosticul.
Mi-am imaginat cum ajunge acasa si pune pe masa cele doua felii de pizza pe care le-a tinut tot drumul in mana dreapta. Una pentru sotia lui, cealalta pentru el – fireste. Drumul a fost cam lung, asa incat punguta de hartie in care au stat feliile… a avut timp sa se abureasca. Nu conta. Era doar un detaliu. Era o pizza inca buna de folosit ca sa sarbatoreasca impreuna rezultatele bune ale analizelor, la picnic in sufragerie. Ar fi dus-o omul in oras pe sotia lui, sa se tina de mana cand traverseaza strada si sa fie admirati de tineri ca au o batranete fericita. Dar n-a fost asa. Tot tratamentul a fost lung… si cam usturator pentru pensia oricum prea mica. Le-au ramas destui banuti cat sa manance pizza pe covor si sa bea un pahar de fericire impreuna.
Ca ei sunt multi… si tot vor fi… Destul de convinsa de povestea pe care i-am atasat-o strainului din fata mea, totusi nu voi sti niciodata povestea adevarata.
Comments
Loading…