Viata nu te asteapta sa te hotarasti sa cobori din pat si sa suni pe cineva drag, sa ii spui ca il iubesti. Ai timp acum, mai tarziu poate sa insemne… prea tarziu.
Trec zilele, dar orgoliul tot nu ne trece. Ce asteptam? Sa faca ceilalti primul pas. Sa spuna celalalt „imi pare rau”, ca sa nu parem noi vulnerabili. De parca orgoliul ne face sa ne simtim mai bine. Nonsens! De unde atata dorinta de a ramane reci ca inghetata? Se da vreun premiu pentru cel mai insensibil om sau pentru cel care tine cel mai mult sentimentele in interior?
E o inertie in care am intrat, un razboi nedeclarat intre oameni care se iubesc, intre parinti, intre frati, intre oameni in general.
M-am oprit un moment si m-am gandit la motivul pentru care tac, in loc sa spun un „iarta-ma”, un „te rog”, un „multumesc”, un „te iubesc”. Si n-am gasit niciun raspuns destul de bun. De fapt, n-am gasit niciun raspuns… deloc, fie el si penibil. Tacem si ne ramane in brate un fel de victorie inutila, ca am reusit sa nu parem slabi in fata celuilalt. Dar acesta e cel mai mare esec. Totusi, de ce preferam imbratisarea orgoliului mai mult decat pe a celui drag?
Comunicarea e elixir vindecator pentru orice rana sau problema. Tuturor ne place inghetata, dar nu si oamenii reci ca ea.
Comments
Loading…