Pe sub ruinele de piatra rece si praf de pusca, mai misuna doar fiorul neinsufletirii. Un camp de fosti oameni cazuti pentru libertatea noastra de astazi si niciun strop de respiratie ramas intreg, atunci. Insigne de sergenti si poze alb-negru in buzunarele de la pieptul uniformei militare – asta era tot ce ramasese. Atat… si o mana tremuranda care a strans in pumn speranta pentru viata si iata cum i-a fost suficient ca sa deschida ochii inca o data si sa isi spuna ca trebuie sa duca onoarea tarii acasa. Nu-si amintea cum a ramas destul de intreg printre atatea farame, destul de intreg ca sa isi tina privirea catre casa pana ce ii calca pragul. L-a trimis destinul, ca mesager, ca o dovada vie a curajului, ca un raspuns al rugaciunilor care il mai tineau legat de viata. Si a ajuns acasa, la fel de erou ca aceia care nu s-au mai ridicat niciodata din locul acela al bataliei. S-a intors acasa, ca sa implineasca promisiunea in locul tuturor celor ce au promis sotiilor ca se vor intoarce… si nu s-au putut tine de cuvant.
El a avut o sansa in plus, ca sa poata reprezenta victoria si ca sa poata pune la mormantul tovarasilor sai un trandafir udat cu cate o lacrima pentru fiecare in parte. A avut o sansa in plus, ca sa marturiseasca tot ce a trait… si ce a facut… si ce a vazut. O sansa in plus, din care sa se nasca un respect mai mare, intai al lui, apoi al nostru, al tuturor, fata de cei care si-au sacrificat tineretea, familia, batranetea, pentru ca noi sa le avem pe toate in pace azi.
In cinstea lor, s-a pus nume zilei de azi dupa numele lor comun, acela de eroi. Si asta e tot ce am facut. Putin, dar, oricum, ce s-ar putea compara cu sacrificul lor?
Comments
Loading…