N-am calcat niciodata o furnica atunci cand eram mica. In schimb, am facut-o azi. Si nu mi-a luat mai mult de o secunda ca sa incep sa ma simt o criminala, sa ma aplec si sa ma uit la biata fiinta incovoiata acum ca un covrig microscopic. Inca mai misca piciorusele subtiri… doar doua dintre ele. Nu ma puteam gandi atunci decat la mama-furnica, spunandu-i de dimineata micutei furnici-fiica sa aiba grija la ciocanele gigantice pe care uriasii le pun in miscare. I-a spus si ca noi, oamenii, suntem prietenosi, ca le lasam sa ne umble pe degete, sa exploreze printre firisoarele de par de pe mainile noastre, ca si cum ar merge prin padure, ca la sfarsit sa le lasam jos, cu o duzina de pasi de furnicuta mai departe. Eu azi am fost un gigant rau, iar mama-furnica s-a inselat poate pentru prima oara in viata ei.
I-am facut targa dintr-un fir de iarba si am mutat micuta victima in calea unei verisoare de-ale ei, sau poate era doar vecina. A urmat momentul de resuscitare, o conversatie intre cele doua si lacrimi minuscule dar pline de puterea de a ma face sa ma simt josnic si sa imi accentueze sentimentul de vinovatie. Cu greu a carat-o spre o margine de canal, pe unde au intrat amandoua. Am inteles ca acolo era spitalul, sau poate doar cea mai apropiata ascunzatoare a lor, spre care mama-furnica urma sa alerge ingrozita, cu naframa pe cap, sa-si mai sarute fiica inca o data. Sper ca vreun leac vindecator sa-si fi facut efectul asupra furnicutei pe care inca regret asa de mult ca am ranit-o. Un lucru e cert: de astazi am devenit personajul negativ in cartile lor cu povesti.
Comments
Loading…