Timpul in relatia cu fiinta umana

Timpul este un subiect dezbatut de la inceputul omenirii. De cand incepem sa deznodam trecerea timpului incepem a percepe propriul nostru suflet. Fara timp, sufletul devine un lucru anost, far de sentiment, far de sine.

Timpul este cheia constientizarii noastre. Este modalitatea perfecta prin care putem ajunge sa constientizam existenta in sine. A exista, totusi, nu inseamna a trai. Iata, prin intermediul timpului, adica relationarea acestuia cu alte obiecte, putem desemna daca acel obiect exista sau traieste.

Atunci cand un obiect nu are nicio relatie cu timpul in sine, ci doar cu perceptia noastra asupra acelui obiect prin propria noastra perceptie a timpului, atunci acel obiect doar exista. Este perfectiunea neutralitatii existente. Acesta denota, astfel, o lipsa de comunicare cu timpul.

Desigur, existentul poate suferi semnele timpului, mai ales in cazul mentionat anterior, insa din partea obiectului respectiv nu reiese nicio relatie cu timpul, doar relatia timpului cu obiectul respectiv prin, de exemplu, deterioarea acestuia sau prin schimbarea starii sale initiale, cauzata de timp.

Putem spune, asadar, ca aceste obiecte sunt semi-existente. Existente imperfect, deoarece acestea, fara a lor voie proprie se indreapta lent spre inexistenta, desemnand soarta neutrului existent. Adevarata existenta perfecta se poate observa numai in cazul in care nici timpul, nici corpul in sine nu au vreun impact unul cu celalalt. Ce utopie, totusi…

Trebuie, astfel, sa ne intrebam ce creatie a existentului merita un astfel de titlu extraordinar? Ce creatie a existentului poate coexista cu timpul, paralel fiindu-i? Raspunsul e: sufletul. Sufletul este unicitatea fiintei umane prin care aceasta nu imbatraneste vreodata, prin care timpul devine simpla proiectie a sufletului, perceptia mintii asupra timpului desemnand una dintre singurele conexiuni ale fiintei umane cu sufletul. Timpul este un simbol al sufletului.

Dar, daca singurele modalitati prin care constientizam propria existenta, mai ales cea sufleteasca – caci sufletul ne inconjoara si ne invaluie la orice pas – sunt spatiul si timpul, iar spatiul – de sine statator, existent pe deplin, de fapt nu este – atunci timpul este si va fi mereu o autentica reprezentare a starii noastre sufletesti!

Perceptia, asupra modului in care trece timpul, cum continua sa existe sau apropierea / distantarea unui om de timp, reprezinta, mai clar decat ne putem da seama, uneori, starea noastra sufleteasca. Timpul si cum reactionam fata de acesta reprezinta sanatatea noastra sufleteasca la momentul respectiv.

Un om cu resentiment, patat de ura, stres, tristete sau melancolie, va observa – daca sa observe ii va mai fi dat vreodata – un timp ucigator, nemilos. Iar cel ce denota o perceptie calma, resemnat in fata celor o mie de nereusite este si va fi mereu un om mai multumit de suflet, timpul afectandu-l mai putin… Pemtru ca nu e atat de important pentru el.

Rabdarea este insusirea cea mai importanta a omului in legatura cu sufletul sau. Caci rabdarea este corelatia directa dintre timp si suflet ce coase o relatie cat se poate de sanatoasa intre acestea. Un stil stoic de viata va duce, la un moment dat, la nulificarea efemeritatii timpului in impactul asupra sufletului nostru. Rabdarea are sa croiasca drum sufletului spre a-si dovedi propria existenta.

Asadar, inchei concis si la obiect. Exteriorizarea sufletului nostru are loc in functie de interpretarea noastra a timpului, iar aceasta interpretare depinde de starea noastra sufleteasca. Exteriorizarea propriei starii sufletesti nu va depinde niciodata de timp, iar, astfel, acesta nu are cum sa castige mai multa importanta decat prin a ramane un simplu intermediar intre suflet si… Suflet.