Doi ochi maronii ma studiau intr-o zi de la parterul unei cladiri de mult nevopsite, rece ca varul pe exterior… iar in interior… n-as vrea sa stiu. Nu vedeam prea multe, dar o tristete grea puteam sa citesc in privirea micului copil ce ma privea pe geam. Nu stiu de cand statea acolo sau care a fost ultima data cand cineva l-a observat. I-am facut cu mana si mi-a zambit in timp ce-si ridica degetele mici ca sa-si lipeasca palma de geamul care-i statea in fata. Ne-am privit asa pret de cateva secunde, destul cat sa nu observ cum se face verde la semafor. Prea tarziu, nu mai aveam timp sa traversez. Am prins rosu din nou, si am vazut cum micul meu nou prieten dispare de la geam la fel de repede cum se topeste in podul palmei un fulg de zapada. Apare o femeie in halat alb, ursuza in gesturile pe care le face in timp ce trage draperia. Semaforul se face din nou verde si trec de data asta. Mintea imi ramane, insa, tot acolo… pana cand se face rosu. Si rosu a ramas de atunci, fiindca mi-a ramas gravata in minte privirea celor doi ochi maronii de la geam.
Eu sunt sanatoasa si parca ar fi ceva normal. Dar stim noi oare cati ochisori maronii se uita tristi pe geam, dintr-o cladire spalacita in care umbla oameni cu halate ursuze…?
Comments
Loading…